Onixuța mea e fenomenală. Nu poți sta trist sau serios în preajma ei. Toți puii de câine sunt haioși, însă noi o avem doar pe Onix și amintirile din vremea când Bruno era un cățelandru zăpăcit. Nu pot uita în ce hal s-a speriat Bruno când a tras primul pârț. Nebunica asta mică se sperie și de umbra ei. Nu cred că a avut ocazia să cunoască prea multe în scurta ei viață de până acum. Când e terorizată de ceva, face niște mutrițe tare simpatice.
Oricine nu e de-al nostru e dușmanul ei de moarte, inclusiv rufele pe care vecina le întinde pe sârmă în curte. Zece minute a lătrat fără oprire la ele într-o zi, în timp ce eu râdeam în hohote. Nu am avut telefonul la mine să imortalizez momentul. De fapt, ar trebui să stau permanent cu el pornit, căci Onix latră la tot ce mișcă: oameni, câini, pisici, rufe, frunze purtate de vânt, aspirator, ba chiar și peria de periat căței.
Poza în care am surprins-o arătând ca un diavol tasmanian e făcută în seara în care, după ce l-am periat bine pe Bruno, am încercat să o fac frumoasă și pe Onix. Nici o șansă. Lătra, fugea, iar lătra, ridicase blana pe spinare și arăta de-a dreptul terorizată. Văzând că nu o pot convinge, am luat telefonul să îi fac poze. Ei bine, s-a speriat cumplit până și de el, cu toate că până acum i-am făcut sute, poate mii de poze.
Voi ce credeți, Onix o fi neam cu diavolul tasmanian? Ne distram intotdeauna cand Onixuta adopta aceasta pozitie, caci urechile ei o fac sa semene cu diverse alte specii de animalute. Uneori mi se pare ca arata ca un liliac abia trezit din somn, alteori cu un diavol tasmanian. Si o iubesc tot mai mult!
