Erau destul de aproape de stână, iar câinii începuseră să se agite, lătrând pe mai multe voci. Fata se temea de dulăii ciobanilor, aşa că au hotărât să plece spre satul unde îi aştepta familia lui.

Călcau uşor prin iarba moale ca mătasea. Miresme dulci de plante îi învăluiau, în timp ce căldura ridica aburi din dealul răcorit de ploaia scurtă de vară. Margaretele pe care le adunase îi zâmbeau şi ele cu lacrimi în ochi, iar apa încă mai şiroia pe făgaşe, deşi ploaia se oprise de mult.

Grija blândă şi neobosită a bărbatului o încânta, îi dădea senzaţia că este o mică zeiţă coborâtă printre muritori. Întorcea capul spre el din când în când, zâmbind cu candoare.

Mişcările ei mlădioase îl înnebuneau, îl făceau să dorească cu sălbăticie un loc ascuns, un loc unde să nu fie nici stâne, nici câini, nici oameni, ci doar ei doi, neştiuţi de nimeni. Ar fi trântit-o în iarbă, strivind corola albă a margaretelor, ar fi rupt rochiţa care i se mula pe picioare la fiecare adiere de vânt, i-ar fi muşcat până la sânge buzele fine, i-ar fi prins în palmă sânul mic şi ar fi iubit-o nestăvilit până la sfârşitul vieţii.

Dar nu putea, şi asta îl aducea într-o stare vecină cu nebunia. Se mulţumea să îi atingă degetele când o susţinea, să îi surâdă de câte ori întorcea capul spre el. Zâmbetul ei fericit îl aţâţa, mâna caldă îi înfierbânta sângele şi imaginaţia, lăsându-l vlăguit şi fără grai.

Dar fata sporovăia neîncetat, privind fericită florile culese şi nu a observat starea în care era el, nu a observat nici când au apărut primele case. Au străbătut satul aşezat la poalele dealului; ea zâmbitoare, el îngândurat şi au intrat în curtea plină de răţuşte şi pui de găină.

La masă era sora lui, la fel de tânără, dar grasă şi nu prea frumoasă, care le-a aruncat o privire…

Continuarea:

1.Ghimpele din inima

2. Sfarsitul povestii de iubire