Mi-e dor și doare! Mi-e dor de mine, cea de acum o lună, cea de acum un an, cea de acum foarte mulți ani. Mi-e dor de entuziasmul de altădată, de puterea pe care mi-o dădea încrederea în mine, în oameni, în fapte și idei. Mi-e dor de zilele luminoase, în care nici un nor nu putea umbri seninătatea sufletului meu. Mi-e dor de momentele în care știam să ascult cu răbdare, să aprob în tăcere și tăcere să păstrez când nu eram de acord cu alții. Mi-e dor și doare!

Mi-e dor și doare! Mi-e dor de zilele în care citeam doar câteva bloguri, scrise de oameni pe care îi îndrăgisem și care, la rândul lor, își făceau zilnic timp pentru blogul meu. Mi-e dor de cuvinte banale, necăutate, scrise cu emoție, cu pasiune, cu dăruire. Mi-e dor de timpul când aveam timp, când nu mă vedeam silită să ies rapid de pe un blog pentru a intra pe altul. Mi-e dor de momentele pe care le petreceam comentând la neșfârșit cu puținii oameni pe care îi cunoșteam în blogosferă. Mi-e dor și doare!

Mi-e dor și doare! Mi-e dor de zilele în care nu-mi păsa dacă am sau nu bani, pentru că aveam curajul de a schimba gândul în faptă imediat. Mi-e dor de momentele în care nu îmi făceam griji în legătură cu viitorul meu sau al celor dragi mie, pentru că eram puternică și curajoasă. Mi-e dor de anii în care nu mă abateam de la principii pentru nimic în lume. Mi-e dor de timpul când nu mi se părea jenant să spun că nu am bani. Mi-e dor de mine, cea descrisă printre aceste rânduri. Mi-e dor de mine, cea mereu zâmbitoare și încrezătoare. Mi-e dor și doare!