Mi-e dor de-un vis

Nu am frapieră. Plimb sticla de vin de la frigider la masă şi înapoi, într-un dans al graselor din Cotnari (un soi de iele ce dezleagă limbi şi înveselesc petreceri). Mă trezesc povestind despre visuri pe care le credeam îngropate, cu un entuziasm ce molipseşte şi întinde la vedere, pe platouri, alte şi alte visuri. Unele îmi apartin, altele sunt străine, proaspete şi au aromă de om tânăr în suflet, de speranţe mai mult sau mai puţin realizabile, de alb … ca albul de hermină.

Până la ce vârstă putem visa? Să inventeze cineva un aparat care să măsoare visurile, să le cântărească şi să ne avertizeze dacă păşim în Absurdistan! Privesc spre comeseni. Unii au renunţat la visuri, alţii la dansul de la frigider la masă şi înapoi. Par să prefere locul călduţ, vinul călduţ, visul călduţ. Alţii îşi diluează visul vinul aruncând în el cuburi de gheaţă. Eu îl prefer rece, nediluat, clar, chiar dacă asta înseamnă să depun eforturi în plus.

Aprind o modernă pipă a păcii, sorb îngândurată din auriul sânge al ielelor de Cotnari, încerc să separ visul de realitate şi îmi dau seama că nimic din ceea ce am imaginat în cotloanele ascunse ale firii nu este pe potriva unui singur om. Visurile mele au nevoie de sprijin, de mâini puternice, de fiinţe care să viseze la fel. În visul meu nu-s niciodată singură, nu-s egoistă şi nici arogantă. Uneori, visul meu pare prea îndrăzneţ şi asta sperie om şi fiară, făcându-mă să tac. Albul este prea alb, orbitor, poate chiar utopic…

Omul nu e făcut să viseze singur. Visul croit în singurătate moare înainte de a se naşte cu adevărat. Visul croit în tăcere ar putea rămâne doar un vis. Se luminează de ziuă… Ielele opresc dansul, iar mie îmi este iar

“… dor de-un vis aşa curat

Şi alb ca albul de hermină,

Să râd ca florile-n lumină…”

Versuri de Ştefan Octavian Iosif – Mi-e dor de-un vis