Mi-e dor de Bruno, Ochi de Chihlimbar
Bruno, Ochi de Chihlimbar, e plecat de trei zile. Simt că lipsește o parte din mine. Fiecare clipă din cele trei zile mi-a sfâșiat inima. E bine micuțul, nu vă îngrijorați. L-am trimis în tabără, la o pensiune canină, căci Onix e în călduri și el, nesterilizat fiind, o luase razna. Plus că urmează ca mâine să plecăm în Anglia pentru câteva zile, iar sora mea nu îl poate stăpâni suficient cât să îl scoată la plimbare. Mi-e dor de Bruno, Ochi de Chihlimbar!
E noaptea lungă și patul parcă tot mai rece. Plecarea ta a lăsat în urmă numai tăcere grea, apăsătoare. Până și stelele au adormit, doborâte de tristețe. Culcușul făcut din perne și pături îmi ascunde trupul obosit, însă nu-l poate încălzi. Deschid una dintre cărțile mele de suflet. În loc să mă ajute, mai rău mă afundă în butoiul cu melancolie. Dacă și FitzChivalry Farseer suferă din dragoste pentru lupul său, ce pretentii să am eu, un biet muritor de rând, fără Harul care pe mine mă fascinează și fără puterea de a stăpâni Meșteșugul?
Fitz îl avea pe Ochi Întunecați, eu chiar îl am pe Ochi de Chihlimbar
De aș avea măcar un lup isteț cu care să comunic telepatic, să-i povestesc despre toate dorurile mele, despre toate speranțele și amintirile ce mă răscolesc. Nu mi-aș putea imagina că Bruno al meu e animalul care mă înțelege perfect și care mă sprijină indiferent de probleme și consecințe? Nu trebuie să îmi imaginez. Chiar am lupul meu, deși ne despart câteva mile acum. Fitz îl avea pe Ochi Întunecați, eu chiar îl am pe Ochi de Chihlimbar.
Oare comunicăm telepatic? Ne înțelegem din priviri și reacționăm la fel când întâlnim neoameni, ființe fără suflet ce se simt deranjate de câini. Neoamenii din cărțile mele de suflet sunt persoane cărora li s-a luat ceea ce omul are mai de preț: rațiunea și sentimentele.
Nu ne luptăm cu ei. Nici nu-i om_râm pentru a-i scăpa de rușine și de viața inutilă pe care o duc, așa cum obișnuia Fitz să facă, probabil pentru că Bruno preferă să se bată cu semenii săi. Iar eu nu sunt nici Ucenicul asasinului, și nici nu vreau să scrie Robin Hobb vreo reeditare a cărții Răzbunarea asasinului, cu mine ca personaj principal.
Când simt că sunt la un pas de a muri psihic, mă refugiez în cărți. Sau îl iau pe Bruno și mă plimb
Prefer să citesc despre bastardul pe care bătăile crunte și umilința din temniță l-au îngenunchiat. A fost readus la viață de către prietenii săi, Chade și Burrich. Când simt că sunt la un pas de a muri psihic, mă refugiez în cărți. Ele îmi spun povești care îmi dau curaj. “Nu există prieten mai loial decât cărțile”. Citatul nu îmi aparține, dar îl puteți găsi, alături de altele, în articolul despre semne de carte originale.
Când nu mă refugiez în cărți, îmi iau câinele și plec să mă plimb. Alergăm până când amândoi scoatem limba de un cot. Ne răcorim. Ochii lui de chihlimbar se lipesc de mine. Vrea să intuiască următoarea mișcare. Mereu reușește. Nu comunicăm prin cuvinte. Comunicarea dintre noi este mai profundă de atât. Când suntem împreună, suntem o singură ființă. Cine suntem oare, când suntem despărțiți? Mi-e dor de tine, micuțule!
“A doua zi, dimineața, m-am sculat și-am plecat mai departe. Ochi Întunecați mă părăsise de două zile, însă mie mi se părea că sunt singur de mai multă vreme. Oare cum măsura el timpul de când ne despărțisem? Nu în zile și nopți. Plecase în căutarea unui lucru. Când îl va găsi, atunci se va încheia timpul despărțirii noastre și se va întoarce la mine… Cât va dura până când voi dispărea din mintea lui, uitat într-una din nesfârșitele zile de ieri ale sale?” – Răzbunarea asasinului, de Robin Hobb.
PS: Onix e încă micuță. Între noi nu există legătura pe care o am cu Bruno, Ochi de Chihlimbar. Probabil și din cauză că ea și-a dăruit inima nu unui om, ci unui câine. Pentru Onix, Bruno este zeul.
Ce drăguț e *puppy eyes*