Am vrut să fac un nod batistei, pentru a-mi aminti că mi-am propus să termin toate treburile începute și apoi abandonate. Mi-am amintit că nu mai am batistă, de când au apărut micile șervețele nazale (cum sună acest ”nazale”!), așa că nodul mi s-a pus în gât, amintindu-mi că lacrimile pot fi oprite cu un strop de voință. Am adunat lacrima plânsă de lună pe o petală de bujor și m-am îmbujorat la amintirea unei primăveri îndepărtate, ce a lăsat urme pe stâlpul de iluminat.

Soarele palid îmi bate în fereastră, mi se oprește pe trupul înfiorat de amăgirile nopții, convins că nu-mi voi aminti nimic dacă mă încălzește. Dar eu îmi amintesc… Îmi amintesc potecile ascunse pe care le-am străbătut pe când încercam să uit, îmi amintesc fiecare dans pe care am vrut să îl dansez, îmi amintesc rimelul ce face genele să tremure provocator. O geană de înțelepciune mi se odihnește pe obrazul nefardat, aducând o fugară amintire a unei felii de pâine unsă cu unt, căzută în praf.

Bucăți nefericite de unt sfârâie violent în tigaia lumii, căci viitoare amintiri le șoptesc adevărul despre o tragedie ce va să vie. Se vor topi la căldură, la primul fulger ce le va lumina calea, la prima provocare. Vor încerca să își ascundă nuditatea (și nulitatea) sub o crenguță aromată de rozmarin, uitând că tocmai goliciunea, în simplitatea ei complexă, trezește simțuri amorțite și amintiri atât de prețioase. Mi-am amintit…

femeie