Ultimul job pe care l-am avut m-a epuizat atât fizic, cât şi psihic, sau mai ales psihic. Urăsc să îmi amintesc de acele zile interminabile, în care ajungeam acasă surmenată şi plină de nervi, de acea perioadă în care îmi juram zilnic că îmi voi căuta alt job, mai mult pentru a scapa de sefa aceea groaznica.

Patronii erau destul de tineri şi inteligenţi, aveau pusă la punct o strategie cu ajutorul căreia scoateau castanele din foc fără să se ardă. Erau tot timpul eleganţi şi zâmbitori, aplecau urechea la toate problemele angajaţilor, păreau interesaţi de necazurile acestora. Dacă oamenii aveau neajunsuri materiale, nu ezitau să îi ajute. Atât. Cuceriseră inimile angajaţilor, ale celor care nu vedeau mai departe de acele zâmbete făţarnice, care apăreau şi dispăreau la comandă.

Subordonată doar lor era o doamnă, o “şefă” plătită să scoată castanele din foc, să transmită ordinele de sus fără a lasă impresia că sunt de sus. Avea puteri depline acolo, putea tăia şi spânzura fără să i se ceară socoteală. Băgase frica în toţi angajaţii, dovedise că îi poate lăsa fără servici în orice moment, iar asta îi conferea o aură de zeiţă. Nimeni nu ar fi îndrăznit vreodată să spună că ceea ce era rău acolo venea de sus, iar mulţi nici nu credeau, amăgiţi de aparenta bunăvoinţă a angajatorilor.

Ok, aşa este în multe alte locuri. Dar ce te faci când această “şefă” este extrem de subiectivă, când pune sentimentele ei mai presus de interesele firmei şi nimeni nu are curaj să reclame mai departe acest lucru? Când treaba nu merge pentru că dumneaei dă afară oamenii pricepuţi şi îi păstrează pe care care îi măgulesc amorul propriu, chiar dacă nu se pricep la nimic? Nici un angajat nu avea curaj să spună că aceasta “şefă” era vinovată de eşecurile firmei. Cine i-ar fi crezut, când patronii aveau o încredere nemărginită în “unealta” lor?

“Şefa” a dat afară în decurs de un an şi jumătate, cât am stat eu acolo, în jur de 15 oameni, dar a provocat alţi 150 să plece “de bunăvoie”, terminându-i psihic prin metode dezgustătoare. Nu îmi dau seama dacă patronii ştiau ce se întâmplă şi lăsau lucrurile aşa sau pur şi simplu, chiar dacă le-a ajuns ceva la ureche, nu au crezut. Nici nu mă interesează.

Am rămas cu o scârbă profundă faţă de acel loc, din cauză că i se permitea unui om pe care îl ştiam mai prost decât unii dintre angajaţii cu functii mai mici să îi umilească , să îi facă să lase capul în jos, să îşi ţină gura închisă doar pentru a-şi păstra serviciul.