Mesaj pentru țăranul român (și/sau pentru intermediarul care a acaparat piața de legume și fructe)

Te întrebi de ce recolta pentru care ai muncit o jumătate de an ți se strică pe taraba din piață? Înjuri marile magazine că au venit și ți-au furat clienții? Poate că ai, parțial, dreptate. Dar nu uita că o parte din vină îți aparține. Dacă eu îți plătesc banii pe care îi ceri, și dacă accept condiția ta de a nu pune mâna pe marfă, să știi că mă aștept totuși ca în punga pe care mi-o dai să găsesc roșii pentru salată, nicidecum niște fleșcăite pe care nu le pot folosi decât la supă.

Iar asta mă duce cu gândul la un vis mai vechi, acela de a avea propria grădină, de a planta acolo tot ceea ce dorește inima mea, de a mă bucura de roadele muncii mele fără teamă că mănânc doar plastic și prafuri. Am vrut – și aș fi putut – să cultiv câte ceva pe terenul de la țară.

 E mic și-s mulți pe el, iar Mihai este foarte atent cu munca și cu timpul său liber. Refuză să împartă cu cei care preferă să stea pe canapea butonând telecomanda.

Îi povestesc unei prietene despre terenul extravilan ce zace în paragină. Mă sfătuiește să îmi ridic acolo o căbănuță, să-mi iau câinele și să stau întreaga vară în aer liber, păzind producția de… orice m-aș decide să plantez. Ideea nu e rea. Chiar dacă mâna mea de agricultor fără experiență ar da greș, măcar aș rămâne cu amintirea unei veri de poveste, iar Bruno mi-ar purta veșnică recunoștință pentru libertatea primită. Ba nu. Cum aș putea lăsa câinele să zburde liber peste brazdele aranjate cu greu? Dar cum aș putea ține legat animalul pe care aici, acasă, îl tratez ca pe un membru al familiei?

Dacă mi-aș permite, aș ridica o căbănuță numai pentru a mă bucura de acea zonă sălbatică, de a trăi o vară departe de civilizație, de răutatea oamenilor și de fierbințeala betoanelor. Aș alerga cu Bruno din vârful dealului și până jos, la gârlă, ne-am bălăci în apa tulbure și-am dormi pe pământul cald, înveliți în frunze verzi și-n raze de soare. Aș mânca mure și aș cânta cât m-ar ține plămânii. Aș face mii de poze și aș număra stelele în fiecare noapte.

Dar Mihai? Ce ar spune Mihai? mă vei întreba, ușor nesigură. Mă voi grăbi să îți răspund că ar face tot ceea ce fac și eu, și multe altele în plus. Cum ar putea rata o asemenea distracție? Poate că într-o vară, cândva, toate astea chiar se vor întâmpla, însă până atunci trebuie să muncim din greu, să ne rupem oasele încercând să strângem bani. El a plecat deja la muncă în Scoția. Viitorul nostru este încă incert. Nu știm dacă voi zbura spre locul unde mi-e inima sau dacă se va întoarce ea acasă.

Oricum ar fi, sunt convinsă că nimic nu ne poate împiedica să încercăm, pentru o vară, să ne ascundem în locul de poveste pe care l-am descoperit acum două luni și la care visez astăzi.