Mesaj către românul mai mult sau mai puțin patriot

Nu am ales eu să plec din țară; m-a împins viața, ca un vânt al schimbării ce suflă necontenit de la un capăt al pământului la celălalt, răsturnând situații, ridicând sau coborând destine, suflând aer în fiecare pereche de aripi. Inima bate deodată pe ritmul melodiei Pui de lei, atât de emoționant cântată de Corul Armatei, și asta mă ajută să înțeleg tot mai bine că aș putea iubi și ajuta România chiar și de la 3000 de kilometri distanță, dacă România ar fi ceea ce îmi imaginam eu cândva că este.

“Eroi au fost, eroi sunt încă,

Şi-or fi, în neamul românesc,

Că rupţi sunt ca din tare stâncă

Românii orişiunde cresc.”

Oare? Într-o zi am să vă povestesc ce am observat lucrând cu oameni din toate colțurile pământului.

M-am întrebat de multe ori dacă patriotismul mi-a fost insuflat de tot ceea ce am trăit în fragedă copilărie comunistă sau dacă există o legătură invizibilă între ființa mea și pământul în care m-am născut. Târziu am înțeles că nu contează de unde îmi vine iubirea pentru țara mea, pentru poporul meu, pentru fiecare fir de iarbă care crește aici. Deși entuziastă din fire, nu am făcut niciodată paradă cu acest patriotism. Acum nici măcar nu îl mai simt atât de profund în suflet. Și nu distanța este de vină, ci tot ceea ce mi-a alungat familia din țară, tot ceea ce m-a făcut să plâng, să mă rușinez și să sufăr în/pentru țara mea.

Nu am vrut niciodată să uit că am trăit atâția ani aruncând, ca mulți alții, gunoaie pe jos, că am lucrat cândva la negru, că au fost situații când aș fi putut ajuta și nu am făcut-o. Refuz să uit că sunt om, cu bune și mai puțin bune. Poate că din acest motiv mă deranjează parada altora, toate acele declarații de dragoste făcute pe 1 Decembrie, la fel cum mă deranjează steagurile tricolore și iile readuse ostentativ la lumină doar în zile de sărbătoare. Iubirea de o zi nu e iubire.

Român ești în fiecare zi a vieții, de când te naști și până când mori, nu numai pe facebook, nu numai la zile mari. Iubirea de țară trebuie dovedită, nu spusă din vorbe sau prin poze tricolore. Nu critic, ci îndemn la fapte, căci mă doare sufletul când văd că ne pleacă tinerii din țară, dezamăgiți chiar de noi, cei care ar fi trebuit să îi protejăm, să îi ghidăm, să îi sprijinim, să îi ajutăm să construiască vieți mai bune.

E înspăimântătoare ideea că atât de mulți tineri români preferă să fugă spre iadul care s-a dezlănțuit în Europa occidentală, considerând că sărăcia, lipsa de oportunități, educația precară, corupția și disprețul cu care sunt priviți de către cei maturi reprezintă un pericol mai mare, un atentat la însăși integritatea lor fizică, psihică, socială. Plange România văzând cum îi pleacă, rând pe rând, copiii, și poate ar pleca și ea, urmând convoaie ce ascund păduri culcate la pământ, inimi rănite de prea multă nepăsare și toate cuvintele stâlcite, trunchiate ori înlocuite cu altele, venite din limba engleză.

“În limba ta

Ţi-e dor de mama

Şi vinul e mai vin,

Şi prânzul e mai prânz.

Şi doar în limba ta

Poţi râde singur,

Şi doar în limba ta

Te poţi opri din plâns.” – In limba ta, de Grigore Vieru

M-am lăudat că #rezist în serile reci ale lui februarie și bine mi-a fost cântând alături de oameni. Erau străini și totuși îi simțeam atât de apropiați… Ne țineau în stradă aceleași speranțe, aceleași idealuri. Ne lega aceeași furie. În vară m-am plimbat pe străzile orașului și nu i-am mai văzut. Oamenii erau încruntați, purtau pe chipuri griji de tot felul sau urmele lăsate de răutatea în care se înecaseră. Pășeau fără să vadă pe unde, ca și cum le-ar fi fost indiferent dacă înaintau sau mergeau înapoi. Aș vrea să am o pană fermecată cu care să-i ating, să le șterg poverile de pe umeri și cearcănele de la ochi, să le redau demnitatea pierdută.

“Dac-am strigat că haitele ne fură

adâncul, codrul, cerul – stea cu stea –

şi sfânta noastră pâine de la gură,

nu-s vinovat faţă de ţara mea.” – Nu-s vinovat față de țara mea, de Andrei Ciurunga

Eu mă simt vinovată. Față de țara mea, de poporul meu, de mine însămi. Nu pot iubi destul, și doar iubind omul e capabil de sacrificiu. Dau vina pe bani, pe timp, pe oboseală, pe dezamăgiri, pe orice îmi vine în minte, doar pentru a-mi justifica nepăsarea, egoismul, lipsa oricărei reacții. Mi-e lehamite de fluturarea falsului drapel al patriotismului de zile mari, la fel cum lehamite îmi este de tot gunoiul adunat pe străzi și în suflete. Îmi caut scăparea în lectură și asta îmi amintește de faptul că biblioteca publică din Ploiești nu mai primește donații, indiferent de valoarea cărților oferite (informație aflată din sursă sigură).

“În lume nu-s mai multe Românii

Ci una doar, şi-aceea ne e ţara!” – Vatra fericirii, de Victor Tulbure

Citeam undeva că sunt oameni care aleg să plece în străinătate împinși de nevoi, dar și din dorința de a mai putea iubi România, căci distanța estompează ceea ce e urât și rău, lăsând în amintire doar frumosul. Am rezonat o clipă cu acest gând, după care mi-am dat seama că încă mă mai simt de parcă aș fi omul fără țară. Sunt și probabil voi rămâne mereu romancă, însă nu mai pot spune că îmi iubesc țara așa cum o iubeam cândva. Nici că sunt mândră de ea. Nici că aș vrea să mă întorc. Ce motive aș avea? E destul să îmi amintesc străzile pline de gunoaie și toate înjurăturile de care am avut parte pentru că îmi plimbam câinele prin jegul lăsat de oameni și imediat îmi fuge orice gând de revenire printre “ai mei”.

Dacă tu te simți român și serbezi ziua națională, ziua în care se irosesc atâția bani și atâta energie pe nimicuri bombastice, deși cad școlile peste copii, deși nu există medicamente în spitale și oamenii mor cu zile, deși alimentele costă mai mult decât în Scoția, unde salariile sunt mult mai mari, deși ne e furat și aerul curat pe care ar trebui să îl respirăm, atunci îți urez La mulți ani! Dacă ești în situația mea, dacă ai vrea să iubești România, dar nu poți din cauză că România nu-i “patria mumă” în care să te simți “acasă”, atunci îți doresc să te bucuri de viață oriunde te-ai afla!