Toată lumea îşi aminteşte de întrebarea pe care adulţii au obiceiul să o pună copiilor: “ce vrei să te faci, când vei fi mare? “. Cele mai multe răspunsuri sunt   deja clasice şi nu ne mai surprind: doctor, inginer, avocat, profesor. Puţini sunt cei care îşi urmează visul din copilărie. Cei mai mulţi uită destul de repede, viaţa le dovedeşte că nu este chiar simplu să ajungă “oameni mari”.

Înainte de a-mi dori să devin profesoară, cochetam cu ideea de a mă face prezentatoare de ştiri. Avem cam 12 ani, ştirile nu erau ceea ce sunt astăzi, iar mie îmi plăceau mult acele doamne serioase, aranjate, care dădeau informaţii despre tot ceea ce se petrecea în lume(sau ceea ce ne era permis să aflăm).

Mă antrenam zilnic în faţa oglinzii, încercând să stau serioasă, să nu zâmbesc, să nu mă scarpin, să nu mă las distrasă de nimic, să nu mă uit decât “la cameră”. Luam un ziar – toate erau despre politică şi osanale aduse lui Ceauşescu – şi încercam să pronunţ cu o dicţie perfectă cuvintele, cu intonaţia adecvată.

Mă găsea mama în dormitor, cu ziarul în mână în faţa geamului de la bibliotecă, citind serioasă despre realizările Partidului Comunist Român, despre vizita lui Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za Banga în nu ştiu ce ţară. Am învăţat acest nume pe de rost, am tăiat şi bucăţica de ziar pe care era tipărit numele, pentru a le arăta colegilor la şcoală. S-a făcut un haz nebun pe seama lui Mobutu, pe seama acestui nume imposibil, care inseamnă “Atotputernicul luptător care, din cauza rezistenței și a inflexibilei dorințe de a câștiga, va merge din cucerire în cucerire, lăsând foc în urma sa”. :))

Urmăream cu interes ştirile doar pentru a fura din secretele acestei meserii, care mi se părea atât de atrăgătoare. Nu eram atentă la ceea ce se spunea, ci la felul în care se spunea. Îmi aranjam părul, să nu fie prea rebel, îmi puneam o bluziţă cât mai sobră şi vorbeam singură până începea mama să îşi facă cruci şi sora mea să râdă cu lacrimi.

După cum vedeţi (în sensul că nu mă vedeţi la tv), a fost un vis care nici măcar nu a ţinut prea mult, dar care m-a ajutat să pronunţ clar cuvintele şi să reţin fără probleme, timp de 30 de ani, numele dictatorului Zairului, devenit Republica Democrată Congo.