Avem un sertar plin cu telefoane vechi, majoritatea stricate, pe care nu le mai folosim, dar nici nu le aruncăm, de parcă ar avea vreo valoare, în afară de cea sentimentală. Despre unele dintre ele nici măcar nu ne amintim  când au apărut în casa noastră sau în ce perioadă le-am folosit. Altele ne trezesc amintiri plăcute sau mai puţin plăcute, cum este primul meu Sony Ericsson, care şi-a dat obştescul sfârşit înecat într-o baie de cafea. Nu s-a mai putut face nimic, deşi l-am dus la câţiva doctori.

Am vrut să le arunc când am făcut curăţenia de primăvară, dar nu m-a lăsat Ionuţ. Le-a întins pe toate pe o masă, şi-a luat câteva şurubelniţe şi a început să demonteze, în timp ce eu alergam prin casă cu cârpa de şters praful în mână. Avem printre vechiturile astea un Samsung pe şină, căruia i s-a rupt banda şi pe care băiatul meu îşi propusese să îl repare. A luat banda de la un alt telefon, s-a chinuit cu degetele lui grăsane să o aşeze în locul celei rupte şi a observat că telefonul nu se mai asambla perfect. Nici nu funcţiona, aşa că le-a dat pe amândouă deoparte.

În tot acest timp, ne-am distrat pe seama lui şi a “abilităţilor incredibile” de care dădea dovadă. I-am spus că s-ar putea face depanator, dacă îi place să umble cu şuruburile alea mici, pe care eu abia le vedeam, că ar putea deveni maestru renumit în reparatii si piese pentru telefoane, dacă tot nu îi place şcoala prea mult. Normal, cu condiţia să înveţe cum se repară strică şi noile modele de telefoane, cele cu nume de mere, pere, în panere…

Cam aşa ne spunea şi nouă tata când eram copii, doar că în loc de telefoane, el ne ameninţa că ne va cumpăra câteva oi, să ne facă ciobani. Dacă mă uit unde au ajuns unii ciobani astăzi, parcă încep să regret că tata nu a investit nişte bani în acele mici rumegătoare. :))