Copiii, rămași singuri acasă, intră tiptil în dormitorul părinților și deschid sertarul plin de comori, în care se odihnesc ceasurile atât de dragi lor. A devenit ritual această joacă de zi cu zi. Le pot privi oricât de mult, fără să dea semne de plictiseală, urmăresc cum pașii arătătoarelor trec, inexorabil, de la o cifră la alta, ba chiar obișnuiesc să le atingă timid brățările elegante și formele rotunde, parcă temându-se ca degetele lor să nu lase urme pe cadranele fine. Știu totul despre ceasurile părinților. Imaginează cu ajutorul lor diverse scenarii, mai mult sau mai puțin realiste, altele în fiecare zi.
-Eu, când voi fi mare, voi avea un ceas Orient Fashionable, care mă va învăța să măsor timpul primăverii. Nu voi mai socoti orele și zilele rămase până la vacanță, nu voi mai calcula cât timp a rămas până când se întoarce mama de la serviciu. Timpul meu se va măsura între înflorirea zarzărului și cea a florii de cireș, atât de dragă japonezilor ce i-au produs mecanismul. Ai observat asemănarea dintre culoarea florii de cireș și cea a carcasei din oțel inoxidabil, cu nuanțe de aur roz? Voi măsura timpul primăverii de la apariția primei raze de soare și până la primul zbor de gărgăriță, ale cărei puncte seamănă cu punctele și cifrele romane ascunse sub geamul din cristal mineral.
-Eu, când voi fi mare, voi avea un ceas Police SIDEWINDER, de la care voi învăța să măsor timpul primăverii ca și cum ziua ar avea 48 de ore. M-aș putea bălăci noaptea în piscină, pentru că rezistă la 10 atmosfere. Cadranul negru ar fi luminat de arătătoarele cu inserții luminescente, semănând astfel cu cerul înstelat. Geamul din cristal mineral mi-ar aminti, clipă de clipă, câte peșteri sunt de vizitat, câte descoperiri sunt de făcut, câte sunt de explorat pe pământ. Forma deosebită a acestui ceas cu cronograf, închis în carcasa de oțel inoxidabil, mi-ar purta gândul la civilizații extraterestre și poate, dacă ziua ar avea 48 de ore, mi-ar rămâne timp să scriu scenarii pentru filme SF sau chiar să intru într-un program spațial.
Timpul visării ia prea repede sfârșit și copiii abia reușesc să iasă din camera părinților, în ceasul al doisprezecelea, înainte ca adulții să ajungă acasă. Asta nu îi împiedică să viseze în continuare la ceasurile cumpărate de pe Watchshop.ro, locul unde și-au dat întâlnire cele mai bune, mai frumoase și mai inteligente ceasuri, cele ce fac ca totul să pară posibil, cele ce știu să măsoare și în alt fel timpul primăverii. Dacă ziua ar avea 48 de ore, adulți și copii am avea mai mult timp la dispoziție pentru a visa, a face planuri și a le duce la bun sfârșit, indiferent cât ar părea de fanteziste la prima vedere.
În ce se măsoară timpul primăverii voastre?
Sincer să fiu îmi place al doilea ceas. Dar la 10 atmosfere chiar nu m-aş băga fără batiscaf! 🙂
Ei, poi nu e musai sa te cobori pana la cele 10 atmosfere… 😛
Şi mie tot al doilea ceas îmi place mai mult, fiindcă e, într-adevăr, mai… SF! 🙂
E deosebit si chiar mi-ar placea, desi e barbatesc… 🙂
Nu ştiu de ce acum sunt la modă cesurile cu mai multe cadrane. Te chiombeşti cu ochelarii ca să descifrezi ceva pe ele. Oricum, al doilea ceas e mai drăguţ.
Ba erau si inainte. Tin minte ca tata avea un ceas cu mai multe cadrane in anii 80. 🙂
Plin de inocenta articolul tau: copilaria se intalneste cu trecerea timpului si o transforma pe cea de a doua intr-o poveste cu copaci infloriti. Mi-a placut mult comparatia cu ciresii japonezi a culorii ceasului!
Sunt bucuroasa ca a avut impact asupra voastra viziunea mea… 🙂
Ha ! Ha ! Cand ma gandesc dupa ce cotrobaiam eu in sertarul din dormirorul parintilor…ca tata avea ceasul de schimb (pe care nu-l purta adica in ziua aia la mana) lasat pus la vedere pe noptiera, nu in sertar, iar ceasurile si bijuteriile si fotografiile si documentele ultrasecrete ale lui mama nu erau in dormitor ci in alt sertar din camera principala de control executiv, (comanda, comunicatii, si securitate), toate desigur pazite cu incuietori secrete si un sistem de lasere cu raze vizibile numai in infrarosu, mai ales fotografiile, zau, de cate ori voiam sa ma uit la una degeaba ma straduiam ca Tom Cruise in Mission Impossible plus ca atatia altii din atatea filme pe care am incercat sa-i emulez de-a lungul timpului, de cate ori puneam mana pe o fotografie, mama stia imediat, chiar si daca era in alta parte, ca doar ea era comandant suprem al timpului si spatiului intern al navei intergalactice a familiei noastre, iar in dormitor nu avea decat niste cosmetice si parfumuri, dar si alea pe masuta de sub oglinda, nu in sertar…pe cand in acel sertar de comori secrete de la noptiera din dormitor nu erau decat niste programe de teatru si un teanc de reviste de tip Urzica, Lumea plus
Playboy si inca vreo cateva suedeze…dar ce adevarata
comoara…mai ales alea suedeze !
Ha, ha, ai mei aveau un sertar secret in care tineau actele, sa nu vedem noi, copiii, ca tata avea o sentinta de divort, ca mai fusese insurat cu alta doamna. :)))
Eu mă laud că-mi duc ceasul(urile) la reparat. Unuia i-a murit bateria, altuia i s-a rupt închizătoarea, altuia i s-a făcut ferfeliţă cureaua.
Cred că până ajung eu la ceasornicar…îmi iau un ceas nou. Câteodată mă gândesc că e vreo fiinţă care-nvârte butonul ceasului…altfel nu-mi explic cum de timpul trece atât de repede.
Uite o idee simpatica, pe seama careia as putea face intr-o zi un articol… Un spiridus care invarte butoanele ceasului… 🙂