Am urcat munţi şi am coborât văi, am traversat străzi şi am păşit trotuare, am stat ascunsă după o perdea sau am spionat prin perdele. Te-am privit întotdeauna cu mirare şi te-am întrebat: Cât de mari îţi sunt speranţele, omule? Ecoul gândurilor tale mi-a răspuns de fiecare dată: pe cât de mari îmi sunt şi visurile. Nu te-am crezut. Cineva îmi spusese că toţi oamenii sunt egali. Bazându-mă pe această cunoaştere, am deschis fereastra sufletului şi am studiat iar fiecare vis. Unele erau mici, atât de mici încât am avut nevoie de microscop pentru a le zări. Chiar şi ele aveau alături speranţe mari.
Te mai întreb încă o dată, omule: Cât de mari îţi sunt speranţele?
Cum au răspuns la această întrebare colegii mei participanţi la joc puteţi afla intrând pe blogul lui Eddie.
Sperantele mele sunt la fel de mari precum imi sunt dezamagirile la final.
Ah, am uitat cat de multe dezamagiri adunam in viata. 🙂
🙂 Fără speranţă nu ar mai exista teroare, frică sau constrângere,
🙂 Iar omul ar ramane la stadiul de animal, nu?
Păi ce, animalele nu au speranţă? Spuneam cu totul altceva. Că teroarea, constrângerea şi altele sunt bazate pe speranţă.
Am inteles din prima, insa am vrut sa mut discutia putin… 🙂