Nori grei de ploaie, ameninţători prin aspect, strivesc oraşul aurului negru, oraş ce în această seară are pulsul crescut în zona unde sunt aşteptaţi musafiri de vază. Este o oază de verdeaţă despre care eu scriu des, pentru că des îmi caut liniştea acolo. Pentru această seară, apa din bazinul imens ce răcoreşte parcul a fost scoasă. În locul ei, poate fi văzută o mare de oameni de toate culorile, care dansează şi urlă pe muzica băieţilor de la Viţa de vie. Scena a fost montată în mijlocul bazinului, pe insulă.

Ne bucurăm alături de ei, cântăm şi ţopăim, însă gândul nerăbdător anticipează momentul în care pe scenă vor urca cei de la Cargo. Alături de mine cântă Mihai şi un vechi prieten al nostru. Am vrut să fim în miezul acţiunii şi am reuşit. Stau cu mâna pe gentuţă, pentru că am în jur mulţi oameni bronzaţi din naştere. Nu înţeleg ce caută aici, dacă nu cântă Guţă sau Salam. Felicit în gând primăria pentru astfel de iniţiative, pentru că ele educă populaţia. Un spectacol gratis atrage multă lume şi poate educa gusturile muzicale. Rockul este mai bun decât maneaua, nu?

În faţa mea s-a făcut cerc. Rockerii şi-au început joaca violentă. Se izbesc unii de alţii; cad în praful amestecat cu bere; se ridică mâini protectoare; cei căzuţi sunt ridicaţi imediat. Un bocanc greu mi se rezeamă pe picior, lăsându-mi o amintire ce va dura probabil câteva zile. Printre nebunii care urlă în noapte versurile melodiei Noaptea vrăjitoarelor (Cargo), în timp ce plimbă un bidon de bere din mână în mână şi se lovesc unii de alţii în acel joc specific rockerilor, îmi văd băiatul. Este plin de noroi, roşu la faţa, entuziasmat, la fel cum sunt şi prietenii pletoşi din gaşca cu care iese de obicei.

Mă acceptă fără rezerve printre ei, iar acest lucru îmi spune că sunt încă tânără şi ştiu să mă bucur de orice moment al vieţii. Nu beau cu ei, pentru că am limonada mea cu mentă, nu intru în joc, pentru că nu este locul potrivit femeilor, însă cântăm împreună şi ne privim de parcă am fi de când lumea prieteni. Niciodată nu am stat atât de aproape de rockeri împătimiţi la concerte. În această seară, toţi sunt prieteni cu toţi. Este o atmosferă incredibilă, greu de descris în cuvinte. Plouă rău şi nu ne pasă. Vom alunga norii cu cântecele noastre, uniţi într-o seară magică.

Deodată, cei din faţa mea se întorc cu spatele la scenă, într-un gest care în prima clipă mi se pare extrem de nepoliticos faţă de formaţia Cargo. Mâinile se ridică în aer şi timpul stă o clipă suspendat. Nimeni nu mai cântă! Un glas puternic rupe tăcerea, într-un ritm aproape muzical, antrenând marea de oameni: “M_ _e la ţigani! M_ _e la ţigani! M_ _e la ţigani!”. Simt cu toată fiinţa puterea de manipulare a acestui gest, simt că aceşti rockeri ar putea schimba lumea, dacă şi-ar dori. Mi se pune un nod în stomac. Acest bărbat ras în cap şi plin de tatuaje poate influenţa masele!

Mă uit în jur, să văd reacţiile celorlalţi. Îmi dau imediat seama că marea de oameni de toate culorile şi-a schimbat aspectul. Toţi au pielea albă acum! Suntem o mare de oameni albi! Nici măcar unul dintre bronzaţii din naştere nu a rămas pe aici! Au dispărut de parcă nu au fost niciodată! Pot lua mâna de pe geantă, pot ridica ambele braţe în sus, pentru frumoasele balade rock cântate de Cargo. Mă abţin deocamdată. Este un moment solemn, spart repede de berea care zboară din pahare peste capetele noastre, împrăştiind mirosul amărui, parfum de beţie între prieteni, parfum galben verzui de hamei, ce îmi aminteşte de compania din Seattle ce a creat parfumul numit Beerfume.

Suntem o mare de oameni albi şi undeva, ascuns în adâncul sufletului, este sentimentul de apartenenţă, de solidaritate, de bucurie şi de răzbunare pentru toate clipele în care eu, om cu piele albă, crescut într-un oraş plin de rromi, m-am simţit umilită de comportamentul urât al celor bronzaţi din naştere. În aceeaşi clipă, înţeleg că aşa nu facem altceva decât să îi înrăim, să adâncim prăpastia dintre ei şi noi. I-am gonit dintr-un loc unde începuseră să se simta bine. Dansaseră alături de noi pe muzică rock, băuseră bere alături de copiii noştri, iar acum erau ostracizaţi. Marea era albă!