Întotdeauna caii mi s-au părut fascinanţi. Sunt atât de puternici, sunt graţioşi, au un ceva care îi deosebeşte de alte animale. Cel puţin asta este impresia pe  care mi-o dau, de câte ori am ocazia de a mă apropia de ei.

Foarte aproape am stat de bătrânul cal fără un ochi, care trăia şi muncea de 18 ani la CAP-ul din sat (cooperativa agricolă de producţie) . Îl momeam cu o mână de fân, cu un măr sau un morcov, iar el venea agale, abia trăgandu-şi sufletul şi culegea uşor cu buzele din palma mea bucăţelele de fructe. Cu ochiul sănătos mă privea atent, concentrat, cu o blândeţe şi o inocenţă de copil.

Văzând cât sunt de atrasă de bătrânul armasar, care de fapt nu avea nimic deosebit, un muncitor de acolo a insistat să pună şaua pe animal, să mă înveţe să călăresc. Îmi plăcea mie să îi dau să mănânce, dar să mă urc pe el mă cam temeam. La cât părea de şubred, aveam senzaţia că i-aş rupe coloana vertebrală, că ar îngenunchia în iarba deasă şi ar rămâne acolo pe veci.

Într-un final, muncitorul m-a convins să urc în şa. Nu cred că pot descrie în cuvinte ce am simţit în acele momente. Am fost cuprinsă de o căldură plăcută, am tremurat de teamă pentru mine, dar şi pentru căluţul chior, mi se părea că sunt departe, că pe pământ am rămas doar eu şi fericirea mea de a alerga liberă pe câmpul de lângă CAP.

Probabil acel căluţ a devenit de foarte mult timp oale şi ulcele, dar eu îi păstrez o amintire caldă pentru senzaţiile pe care le-am avut călărind în acea zi de vară.

Ce îmi amintesc exact? Că era bătrăn, că nu avea un ochi, că era brun-roscat, că părea fragil, că m-a purtat într-un trap uşor.

Cum mi-l imaginam în timp ce scriam? Ca pe un mândru armăsar cu coama în vânt, purtându-mă în galop spre tărâmuri de vis.

Ce aş vrea să fi rămas în urma lui? Măcar un semn că a poposit vreme de 18-20 de ani pe pământ.