Întotdeauna caii mi s-au părut fascinanţi. Sunt atât de puternici, sunt graţioşi, au un ceva care îi deosebeşte de alte animale. Cel puţin asta este impresia pe care mi-o dau, de câte ori am ocazia de a mă apropia de ei.
Foarte aproape am stat de bătrânul cal fără un ochi, care trăia şi muncea de 18 ani la CAP-ul din sat (cooperativa agricolă de producţie) . Îl momeam cu o mână de fân, cu un măr sau un morcov, iar el venea agale, abia trăgandu-şi sufletul şi culegea uşor cu buzele din palma mea bucăţelele de fructe. Cu ochiul sănătos mă privea atent, concentrat, cu o blândeţe şi o inocenţă de copil.
Văzând cât sunt de atrasă de bătrânul armasar, care de fapt nu avea nimic deosebit, un muncitor de acolo a insistat să pună şaua pe animal, să mă înveţe să călăresc. Îmi plăcea mie să îi dau să mănânce, dar să mă urc pe el mă cam temeam. La cât părea de şubred, aveam senzaţia că i-aş rupe coloana vertebrală, că ar îngenunchia în iarba deasă şi ar rămâne acolo pe veci.
Într-un final, muncitorul m-a convins să urc în şa. Nu cred că pot descrie în cuvinte ce am simţit în acele momente. Am fost cuprinsă de o căldură plăcută, am tremurat de teamă pentru mine, dar şi pentru căluţul chior, mi se părea că sunt departe, că pe pământ am rămas doar eu şi fericirea mea de a alerga liberă pe câmpul de lângă CAP.
Probabil acel căluţ a devenit de foarte mult timp oale şi ulcele, dar eu îi păstrez o amintire caldă pentru senzaţiile pe care le-am avut călărind în acea zi de vară.
Ce îmi amintesc exact? Că era bătrăn, că nu avea un ochi, că era brun-roscat, că părea fragil, că m-a purtat într-un trap uşor.
Cum mi-l imaginam în timp ce scriam? Ca pe un mândru armăsar cu coama în vânt, purtându-mă în galop spre tărâmuri de vis.
Ce aş vrea să fi rămas în urma lui? Măcar un semn că a poposit vreme de 18-20 de ani pe pământ.
Aproape de mine este un maneje si au cai din aceea cu copita foarte mare, îmi pare rau ca nu stiu cum se numeste rasa, dar sunt o splendoare. Uneori cand trec pe sosea duduie pamantul sub copitele lor. Sunt superbi!
La fidelitate calul este intrecut doar de caine :)
Sunt negri?
Pai chiar a si ramas, in amintirea ta, si acum si in amintirea noastra.
O senzatie unica fara doar si poate, cum altfel ti-ai putea imagina acum calutul care ti-a oferit-o? Ce bine ca ai nimerit un calut bland, povestea cineva pe un alt blog, cum la niste ore de calarie, a fost aruncat din sa si s-a ales cu o lovitura de toata frumusetea. Nu tocmai placut, nu? :(
Am gasit pe wiki, daca vrei sa vezi cauta asa trekpaarden
frumoase amintiri… o descriere exceptionala.
draga, nu stiu cum faci, dar nu-i zi sa nu scrii ceva care macar sa-mi umezeasca ochii… ori sunt eu foarte sentimentala. cu siguranta mi-as dori un cal, nu musai unul de rasa, cred ca m-as indragosti iremediabil
Articolul ca articolul, dar poza e devastatoare…
Ai avut o copilarie frumoasa, macar din perspectiva asta :)
Asta mic ma-nebuneste cu caii … cum vede unul incepe: lu lu lu :)
Ai avut noroc de un cal bland :)
Primul si ultimul cal pe are l-am calarit (vorba vine) era sa am arunce de vreo n-ori din sa. A fost intr-o conjunctura pe care o s-o povestesc eu la timpul ei…Dar am renuntat total la ideaea de a calari ;)
:)))))) ma bucur ca ai trait acest sentiment. Eu imi doresc de cand ma stiu un cal, dar deh … unde sa-l tin? In casa? Am vrut sa ma apuc sa fac ore dar m-am imbolnavit si am renuntat la aceasta idee. Momentan nu am cum dar sper, candva in viitor (cel apropiat ar fi perfect) sa fac si acest pas. App. e destul de tristuta povestea ta dar pe mine m-a amuzat jocul tau de cuvinte :)))) … “calutul chior” :)))))))
Si eu ador caii..La bunici, ei nu aveau cal, dar avea un vecin, si toata ziua calaream..
Imi plac caii … de la distanta, imi place sa-i privesc alergand liberi dar nu-mi place sa calaresc.
Caii sunt animale nobile… un prieten de nadejde…
Ah, articolul tau mi-a amintit de niste tigani care isi bateau caii si din pacate n-am avut ce sa fac pentru ca eram micuta… iubesc caii, sunt frumosi foc, acum cred ca daca as mai vedea ca cineva loveste un cal nu stiu ce i-as face…
Undeva in Ardealul anilor ’60, la o mina de aur, un calut ca si al tau, orb, blind si de-o inteligenta aparte, scotea minereul din mina si-l tragea pe sine pina la statia de preparare. Tot el, intra in adincuri, cu vagonetii cu mineri ca apoi sa-si intre-n atributii.
Numele ii era Leu si era acel ortac care facea echipa completa in sut.