Câte vieți are o pisică? Se spune că ar avea nouă vieți, nu? Eu, Miți, despre care dintre ele am ales să vorbesc pe acest blog? Cu siguranță cel puțin una s-a dus înainte de a ajunge în casa Vienelei. Eram rahitică, eram speriată, eram bolnavă. Probabil aș mai fi pierdut câteva vieți atunci, dacă nu mă găsea. Cum o răsplătesc? Am grijă să îi iasă răutatea prin pielea subțire, transparentă, că doar nu degeaba am gheruțe și dințișori ascuțiți.

Dar și ea se răzbună pe mine. M-a amețit într-o seară, făcându-mă să alerg după un șiret. De cum îl prindeam, arunca în aer un ghemotoc de hârtie. Cum aș fi putut rezista ispitei? Săream să îl prind, uitând că șiretul rămânea nepăzit… Într-o altă zi l-a pus pe Ionuț să mă hrănească. M-am bucurat, pentru că el e mult mai darnic. Mi-a dat un întreg pliculeț de hrană umedă, mirosind bestial a pește. Cu burta cât un pepene, am dormit întreaga zi, ratând cine știe ce momente interesante.

Însă cea mai mare păcăleală a vieții mele de pisică a avut loc în prima zi a lunii august. L-am pândit pe Ionuț, am văzut că a lăsat pe covor halba în care mai era un strop de apă și, de cum s-a întors cu spatele, m-am făcut stăpână pe ea. Încă nu am înțeles de ce râdeau cu lacrimi, dar simt că imaginea mea a fost grav deteriorată. Bine că nu le-a trecut prin cap să mă filmeze, că ajungeam vedetă pe youtube.

Se spune că pisicilor nu le place apa. E parțial adevărat. Dar cum să nu îmi bag lăbuța în halbă, când văd pe fundul ei ceva atât de interesant? Am tot încercat să trag cu ghearele de țesătura covorului, fără să reușesc. O vedeam, însă nu puteam ajunge la ea, iar asta mă ambiționa mai tare, făcându-mă să nu îmi pese că apa șiroia din lăbuța dreaptă. Am încercat și cu stânga, tot fără rezultat. Până la urmă, după un sfert de oră de muncă titanică, am ridicat coada și am plecat de lângă halba buclucașă.

Am și eu mândria mea de pisică, ce mama naibii! Miao!