Maimuțica cu cercel s-a ascuns în copăcel… Și uite așa ne-am trezit compunând un cântecel… Dar să lăsăm faptele să fie analizate, pas cu pas, pe text. În jurul orei 17, pe când unii erau sătui de muncă, iar alții aveau ochii împăienjeniți de imaginile succedate pe monitor, cineva a observat că în casă era o liniște nefirească. Oamenii s-au privit îngrijorați, întrebându-se cum și când se instalase tăcerea.

S-au uitat în stânga, în dreapta, pe jos și pe sus. Aceeași liniște dureros de rău prevestitoare. Au strigat, au răscolit lucruri, au mutat obiecte, au deschis uși cu rol de magnet (cum este cea de la frigider). Nimic. Nici cel mai mic zgomot nu perturba tăcerea  instalată. S-au privit iar. În ochii lor se putea vedea spaima, se puteau observa acuzații nerostite. Cine ieșise ultimul din casă? Printre picioarele cui se strecurase?

Au ieșit pe scară, au ieșit în fața blocului, s-au dus chiar și în spatele blocului. Miți nicăieri! Dispăruse de parcă nu ar fi fost niciodată. Singurele urme ce stăteau mărturie a trecerii pisicii prin viețile lor erau bobițele rămase în castron și durerea din piepturile oamenilor. Poate că nu e nimeni vinovat. Poate s-a strecurat prin fanta geamului rabatat. Nu ar fi auzit nimeni? Nu. Unul avea căștile pe urechi, unul dormea, iar celălalt era mult prea concentrat la ceea ce făcea.

Acum stăteau în fața blocului, neștiind încotro să o apuce. O mămică, trecând prin zonă, îi spune copilașului: uite o pisică în copăcel. Trei perechi de ochi se ridică în sus, cu inimile bubuind. Era ea, Miți, cocoțată în vârful pomului numit catalpa. Speriată, cu urechile stând într-o poziție ciudată, cu blănița murdară. Femeia casei fuge să aducă ceva de mâncare, crezând că o poate momi. Bărbatul se urcă în copăcel, cu toate cele 90 de kilograme ale sale, crezând că poate ajunge la pisică.

Miți încremenește în copăcel, cu coada răsucită pe o creangă. Privește de sus, tremurând. Ar vrea să coboare, dar teama este mai puternică decât voința. Nici o chemare nu o poate face să se clintească de acolo. Oamenii nu au scară cu care să se urce, copăcelul este mult prea fraged pentru trupurile lor, așa că pisăie de zor, sperând la o minune. Și minunea vine, cu chipul băiatului ce o căutase disperat.

Îl pune pe bărbat să coboare din copăcel, se urcă el, îi șoptește câteva cuvinte pisicii și… pisica face pas după pas pe crengi, tot mai jos, tot mai aproape de Ionuț. I se așează în brațe, se lasă coborâtă, sare împreună cu el din copăcel. În casă, toți o îmbrățisează fericiți, o mângâie și o răsfață cu bunătățuri. S-a reîntregit familia. Sub entuziasmul lor, cuvintele se adună într-un cântecel: maimuțica cu cercel s-a ascuns în copăcel…

Încă nu s-a descoperit cum a ajuns Miți din casă în copac, iar Miți refuză să răspundă interogatoriului. Poate vor răspunde cititorii la întrebarea: cum poți ține geamurile deschise la apartamentul de la parter, dacă ai pisică în casă? Se așteaptă un răspuns urgent, înainte ca vreunul să leșine de cald. În plus, oamenii nu știu dacă să spună că pisica lor umblă creanga sau că umblă cu creanga… :D