I-am simţit privirea curioasă şi l-am privit si eu. Era cât mine de înălţime şi foarte frumos, şaten cu ochi verzi, dar parcă puţin cam trist sau speriat. Toţi erau emoţionaţi în acea zi, unii plângeau şi se agăţau de mămicile lor.  Eu o strângeam pe Diana de mână şi îl priveam des pe acel băiat. Din prima zi de şcoală, atunci când i-am simţit privirea şi până la terminarea clasei a treia, acel băiat, Cristian, mi s-a părut cel mai frumos din şcoală. Îmi era milă de el, pentru că aveam mereu senzaţia că este trist. Privea în gol atunci când toţi ceilalţi erau atenţi la tovarăşa învăţătoare. S-a dovedit a fi printre cei mai slabi la învăţătură. Nu reuşea să treacă de nota şase la aproape nici o materie. Dar avea ochii frumoşi şi alerga foarte bine.

În clasa a patra ni s-a schimbat învăţătoarea şi ne-au venit colegi noi. Printre ei era şi Dragoş, un copil blond, cu părul ondulat. Era puţin cam bâlbâit. De cum l-am văzut, mi-am spus că este mult mai frumos decât Cristian. Dar el nu mă băga deloc în seamă şi nu mă privea. Participa la jocurile noastre, învăţa bine, însă era cam retras. Am descoperit repede că locuia aproape de mine. Încercam să ies din clasă după el. Mergeam în spatele lui şi îi studiam mersul, hainele şi ghiozdanul greu pe care îl căra. Mi-a plăcut de el până la terminarea clasei a şaptea, când mila şi curiozitatea mi-au îndreptat privirile spre Daniel, cel care fusese înjunghiat cu un cuţitaş de ascuţit creioane.

Daniel era înalt, brunet, puţin cam palid şi foarte inteligent. Avea un zâmbet cald şi o privire deschisă. Într-o zi, când i-am împrumutat stiloul meu cu peniţă de aur, am avut senzaţia că mă place, deşi ştiam că aşa ceva era imposibil. Eram înaltă, ciolănoasă şi tunsă mai scurt decât el. Mi-a mulţumit atât de frumos… Însă a doua zi totul a revenit la normal. Eu mă jucam în recreaţie acolo unde se juca şi el, dar eram invizibilă, nu existam, nu mă băga în seamă.

Cu nici unul dintre cei trei băieţi nu am schimbat mai mult de treizeci de fraze în şcoala generală, dar îmi amintesc amuzată cât de des mă gândeam la ei, cât de frumoşi mi se păreau, cât de mult mi-aş fi dorit să fiu mai îndrăzneaţă şi mai frumoasă. Plângeam cu lacrimi mari când mama mă chema in baie, să mă tundă iar, ca nu cumva să îmi intre bretonul în ochi sau să îmi distragă atenţia de la lecţii. Citeam ieri la Adriana că a îndurat aceleaşi necazuri, că nici ea nu a ştiut ce înseamnă să ai părul mai lung decât al băieţilor în clasele mici… Dar frumuseţea ei se observa chiar şi aşa, dovada fiind bileţelul pe care l-a primit. :)