Mai credincios decât orice om

Câţi stăpâni poate avea un câine? Pe care dintre ei îl va iubi mai mult? Nu am ştiut să îţi răspund. Sau poate nu am vrut. L-am lăsat pe el să îţi povestească în serile când te întorceai de la serviciu şi îl găseai lângă uşă, aşteptându-te. În dansul cu care te înconjura puteai citi toată dragostea lumii, în cele două boabe de chihlimbar – ochii lui umezi – era scrisă mai multă iubire decât ai putea vreodată găsi în zece edituri crestine, în lătratul său plângăreţ puteai auzi cântecul de dor compus în orele când lenevea cu botul pe labe şi cu urechea ciulită spre uşă.

Apoi ai plecat. Privind în boabele de chihlimbar, ai promis că te vei întoarce cu un os mai mare pentru el. Te-a crezut, aşa cum te crede el întotdeauna. Aseară ai vrut “să vorbiţi la telefon”. Ţi-a auzit vocea şi a sărit, emoţionat. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta. Nu te-a văzut. Tu continuai să îl strigi şi să îl întrebi ce face. Ţi-a răspuns în felul lui, mirosind telefonul şi apoi lingând butoanele. Nu putea vorbi, însă privirea îi era mai elocventă decât o întreagă carte despre dragoste şi fidelitate.

M-au trecut fiori. Bine, e şi cam frig pe aici, să ştii. Am aprins focul la aragaz. Ne-a dezmorţit puţin. Am citit un articol despre târguri de carte, despre librării şi edituri mai mult sau mai puţin creştine, despre false reduceri şi o prea mare înghesuială. Când am terminat de citit, mi-am îndreptat privirea spre fereastră. Bezna era acolo, aproape palpabilă, la un pas de inima mea. Până şi geamul plângea cu lacrimi prelungi, udând pervazul nefinisat. Am vrut să îl pozez, să îţi arăt cum plânge casa-ntreagă după tine, dar mi-am dat seama (la timp) că te-aş fi întristat.

Astăzi l-am scos la plimbare înainte de a se lumina de ziuă. Maşinile erau pictate cu argintiul primei brume. Am inspirat adânc şi l-am văzut făcând acelaşi lucru. Mirosul iernii părea tot mai aproape, pe măsură ce ne îndepărtam de casă. A călcat într-o băltoacă şi nici măcar nu l-am certat. Şi eu mai dau cu bâta-n baltă uneori. E drept, întotdeauna apare cineva cu degetul arătător îndreptat către mutra mea inocentă. Unii mă ceartă blând, părinteşte, alţii mă prind în dinţi şi mă scutură aşa cum face căţelul nostru cu husa aceea îmblănită. Ăștia din urmă sunt oameni toxici care fac rău.

Să nu-ţi faci griji pentru mine. Rămân aceeaşi, chiar dacă nu-s (aparent) la fel de bună ca alţii în convingeri sau în scris, nici la fel de acidă în vorbe. Tu mă cunoşti atât de bine… Chiar dacă nu-mi caut răspunsurile prin cărţi de la edituri creştine, chiar dacă nu întorc şi celălalt obraz, chiar dacă uneori renunţ înainte de a începe, rămân acelaşi om simplu care iubeşte viaţa şi care va alege întotdeauna să îşi potrivească paşii cu persoane ce-i seamănă, cu oameni veseli, care încă mai ştiu să râdă şi să se bucure de nimicuri, cu oameni buni, care cunosc suferinţa, empatia şi toleranţa.

Nu-ţi face griji nici pentru căţel. Te iubeşte la fel de mult ca întotdeauna şi te aşteaptă la fel de credincios ca orice alt câine, mai credincios decât orice om.