Poartă în suflet prea multă iarnă, atât de multă încât cu fiecare nouă zi trăită are senzația că e tot mai aproape de Pol. O tristețe fără nume și fără formă îi învăluie trupul înghețat. Ochii îi sunt flori de gheață, pletele – podoabe inutile, tălpile… Eh, la tălpi are o mâncărime care nu trece. Simte cum fierbințeala îi topește orice urmă de cumpătare. Așteptarea îi înnebunește simțurile. Știe că, atunci când își dorește ceva cu toată ființa, e posibil ca stelele să facă o vrajă și să îi împlinească visul. Dar ziua nu sunt stele pe cer. Dacă noi nu le vedem, înseamnă că nu există? Oare ele ne pot vedea prin perdeaua de fulgi de zăpadă care unește cerul de pământ?
Învelită doar cu un șal cenușiu, stă nemișcată în drum. E atât de chinuitoare dorința și-atât de mistuitor dorul… Dacă ar cunoaște drumul, ar pleca singură, să fie cât mai aproape de Pol, căci aici are impresia că nu își poate îndeplini menirea. Ar vrea să devină erou de poveste, să poată face diferența dintre viață și moarte, să rămână pe veci în amintirea oamenilor, să-i cânte veseli copiii “săniuța fuge, nimeni n-o ajunge, are dor de ducă, parc-ar fi nălucă”. Aici sau mai aproape de Pol. Dar nu poate, dacă oamenii refuză să o ajute. Săniuța continuă să aștepte în drum. Încet, încet, tălpile îi ruginesc, zăpada o acoperă, lumea o uită.
E atât de bine la căldură, departe de coduri galbene, portocalii sau roșii, departe de Pol și de tot ceea ce iarna aduce în viața omului modern, a omului care se teme de frig, de alb, de viață.
Mai aproape de Pol sunt și alți bloggeri. Fiecare în felul lui…
copiii inca iubesc iarna, inca ii dau viata si o pastreaza ca in povesti. sa speram. si totusi sa nu o investim cu prea multa putere, nu ne-ar placea sa fie tot anul iarna… mie sigur nu.
Mie nici atat! Dar ma enerveaza sa vad ca atat de multi parinti se grabesc sa isi sperie si sa isi ascunda in case copiii.
Mi-aduc aminte ce mult îmi plăcea zăpada în copilărie. Aveam în faţa blocului o alee lată, pe care noi, fetele, ne trăgeam cu saniuţa unele pe altele şi îi bulgăream pe băieţii care, întinşi pe burtă pe săniuţele lor, se lansau ca să se agaţe de ale noastre. Şi totul se sfârşea de multe ori cu o bătaie generalizată în zăpada până atunci neumblată din parcarea tot lată şi, pe vremea aia, aproape pustie. Şi eram foarte supăraţi când ieşeau părinţii să ne strice distracţia curăţând zăpada de alee. Blocul avea (are) 5 scări şi 9 etaje, aşa că noi, copii, eram destul de mulţi şi numai vreo doi (pe care îi consideram nişte “ciudaţi” şi îi bârfeam cu zel) nu ieşeau niciodată la joacă.
Parca am fi copilarit in acelasi loc si in aceleasi timpuri. Exceptie face doar blocul. Al meu avea patru scari si cate patru etaje. 😀
Nu cred că mai e vreo săniuță nostalgică zilele astea! :))
Da, e posibil sa ai dreptate, cu toate ca prin zona mea nu am vazut multi copii la joaca dupa ce a nins. I-am vazut prin alte locuri, in schimb. 🙂
Frumoase și veridice imagini…
Multumesc! 🙂
“care se teme de frig, de alb, de viață.” un mare adevar ai spus aici…am inceput din ce in ce mai mult sa ne plangem in loc sa fim recunoscatori ca traim…am avut o zi grea, cu stat in frig si zapada iar cand am ajuns acasa, chiar inainte sa ma descalt, primul gand a foste de recunostinta ca inca o zi s-a incheiat cu bine 🙂
E atat de ciudat! Suntem tot mai morocanosi, mai nemutumiti, mai lipsiti de zambete…
Se tem? Mai bine zis nu ne mai convine nimic. Vara e prea cald, iarna e prea frig, primavara avem astenie, toamna ploua si suntem deprimati. Cum am da-o, bine nu e.
A devenit moda, pe cuvant. Fiecare om vrea sa para interesant aratand doar mutra de nemultumit.