Poartă în suflet prea multă iarnă, atât de multă încât cu fiecare nouă zi trăită are senzația că e tot mai aproape de Pol. O tristețe fără nume și fără formă îi învăluie trupul înghețat. Ochii îi sunt flori de gheață, pletele – podoabe inutile, tălpile… Eh, la tălpi are o mâncărime care nu trece. Simte cum fierbințeala îi topește orice urmă de cumpătare. Așteptarea îi înnebunește simțurile. Știe că, atunci când își dorește ceva cu toată ființa, e posibil ca stelele să facă o vrajă și să îi împlinească visul. Dar ziua nu sunt stele pe cer. Dacă noi nu le vedem, înseamnă că nu există? Oare ele ne pot vedea prin perdeaua de fulgi de zăpadă care unește cerul de pământ?

Învelită doar cu un șal cenușiu, stă nemișcată în drum. E atât de chinuitoare dorința și-atât de mistuitor dorul… Dacă ar cunoaște drumul, ar pleca singură, să fie cât mai aproape de Pol, căci aici are impresia că nu își poate îndeplini menirea. Ar vrea să devină erou de poveste, să poată face diferența dintre viață și moarte, să rămână pe veci în amintirea oamenilor, să-i cânte veseli copiii “săniuța fuge, nimeni n-o ajunge, are dor de ducă, parc-ar fi nălucă”. Aici sau mai aproape de Pol. Dar nu poate, dacă oamenii refuză să o ajute. Săniuța continuă să aștepte în drum. Încet, încet, tălpile îi ruginesc, zăpada o acoperă, lumea o uită.

E atât de bine la căldură, departe de coduri galbene, portocalii sau roșii, departe de Pol și de tot ceea ce iarna aduce în viața omului modern, a omului care se teme de frig, de alb, de viață.

Mai aproape de Pol sunt și alți bloggeri. Fiecare în felul lui…