Nu îmi aduc aminte dacă am mai povestit sau nu pe blog. Oricum, dacă am spus-o, sigur a fost cu alte cuvinte, nu? O poză găsită aseară prin dropbox și postată pe facebook a adus, din partea Nicoletei, o întrebare firească pentru acest secol: ”Din ciclul Dependența prinde rădăcini… dar mai putem oare altfel? Cine se mai poate lipsi de telefon?” Răspunsul meu îi va lăsa probabil cu gura căscată pe câțiva dintre cei care nu mă cunosc: eu! Eu chiar stau bine merci fără telefon de câțiva ani.
Pentru că a fost o decizie luată voluntar, într-un moment în care ideea de a renunța la obiectul de care eram dependentă a venit firesc, după luni întregi de nervi, nici măcar o clipă nu mi-a părut rău, nici măcar o clipă nu mi-am dorit să o iau de la capăt. Gata cu trezitul la prima oră pentru a verifica mesageria, gata cu vorbăria goală ce îmi răpea atâtea ore în fiecare zi, gata cu atâta frivolitate. Viața este mult prea scurtă și nu merită irosită cu asemenea prostioare.
Mai am un singur dor… Să scap de telefonul fix, cel care îmi dă senzația că este setat să sune exact după ce ațipesc, atunci când sunt aglomerată prin bucătărie sau când mă bucur de intimitate în baie. De parcă aș fi urmărită și luată peste picior, toți se decid să mă sune atunci când am nevoie de o clipă de liniște, de acel moment doar al meu. Vreau să vă las în continuare impresia că sunt o doamnă, deci nu insistați; nu vă voi spune în ce hal reacționez când îl aud sunând.
Nu neg faptul că au fost și momente în care chiar am avut nevoie de telefon, de câteva ori pe an. Au fost situații urgente, când telefonul mi-ar fi ușurat mult comunicarea, dar nu, tot nu regret că am renunțat la acea dependență. Încă mi se pare ireal faptul că nu îmi ajungeau miile de minute și mesaje primite în dar de la firma de telefonie. Ce mama naibii aveam de spus în atât de multe cuvinte? Oare mess-ul, skype-ul, blogul și facebook-ul și-au avut rolul în această eliberare? Nu cumva am dat o dependență pe alta?
Între timp am descoperit și articolul în care vorbeam despre dependența de telefon și motivele pentru care am renunțat la dr_g. Mai este cineva care se poate lipsi de telefon?
Eu il am,dar pe cel mobil il uit inchis deseori,pentru ca nu-l folosesc decat rar (cu siguranta nu intru pe net de pe el,iar mesaje scriu rareori,silita de imprejurari,ca n-am rabdarea sa butonez literele).Pe cel fix- cu cablu- il am,am insistat sa-l am pentru ca imi pare ca se aude mai bine la el,si apoi trebuie sa vorbesc in tara cu ai mei,cu unii prieteni cateodata.. Dar la mine telefonul cand suna stiu ca e sotul in 99,9 % cazuri,deci nu ma deranjeaza :))
Altfel,daca vreau sa comunic cu cineva,tot telefonul imi place,e mai rapid,mai direct,nu da nastere asa usor la interpretari gresite de ton,de mesaj,cum ar putea da o conversatie in scris.
Si ce daca n-ai telefon,nici regina noastra n-are :D
Eu am renuntat la telefon din cauza sotului meu, care ma suna de milioane de ori pe zi, mai ales cand eram la serviciu. De cele mai multe ori se intampla tocmai cand era vreun sef pe langa mine sau cand nu imi vedeam capul de treburi. :))))
Deja ma simt mai bine, stiind ca nici regina voastra nu are telefon. :)))
Sincer, nu ştiu ce m-aş face fără telefonul mobil! Un rău, da, dar atât de necesar…
Asa am crezut foarte mult timp si eu… E drept, acum mi-am schimbat si viata, am alte mijloace prin care comunic, dar am senzatia ca ma si salbaticesc…
Ca mai toată lumea, am telefon, dar îl folosesc rar şi cât mai scurt cu putinţă.
Observi o chestie? Cei care spun aici ca se folosesc rar si putin de telefon, sunt tocmai cei care pe blog scriu articole lungi… :)
E pentru prima oara cand iti las un comentariu aici dar cand am vazut ca ai inceput articolul cu numele meu si ai dezvoltat subiectul pornind de la intrebarea mea am ramas tare surprinsa.Vienela,e o onoare pentru mine faptul ca ai folosit cele cateva cuvinte (banale,poate!)scrise de mine.Din nefericire eu nu pot renunta la telefon pentru ca simt nevoia tot timpul sa vorbesc cu cineva si de multe ori e imperios necesar sa ii aud pe cei care nu sunt fizic langa mine.
M-a emotionat comentariul tau, in primul rand pentru ca ai indraznit sa faci acest pas.
Nu, nu sunt cuvinte modeste, ci este o intrebare absolut fireasca pentru aceste vremuri, dar si pentru noi, cei care am ales sa comunicam mult cu ajutorul internetului.
Stii, simteam candva aceeasi nevoie, de a vorbi cu oamenii dragi, de a le auzi vocea… Aveam senzatia ca asa ii am aproape. Astazi simt cam acelasi lucru citindu-le cuvintele… M-am schimbat mult, fara sa imi dau seama, si nu stiu daca in bine.
Telefon fix nu am, mi se pare inutil. In schimb, mobilul il iau cu mine si, scuzati expresia!, in baie…
:))) Pe vremea cand eram dependenta, tineam telefonul sub perna cand dormeam, de teama sa nu pierd ceva, de parca mesajele nu m-ar fi asteptat pana cand ma trezeam. Iti dai seama ca in timpul zilei nu se dezlipea de mine. :))))
:) Prin ’98 RO a fost invadata de telefoane mobile si tot cam pe atunci am renuntat la el: suna non-stop daca nu l-as fi tinut inchis… si daca tot il tineam inchis de ce sa-l mai car dupa mine?
Tel fixe am doua – unul de la care nu se mai poate vorbi cand se intrerupe curentul si unul de la care se poate vorbi si in astfel de cazuri… :) Cand nu vreau sa sune le scot din priza. Tel mobil (cartela) imprumut atunci cand e musai-musai (dar rar e musai). :)
Cunoscusem in Italia o tipa, cam de o seama cu mine. Din cauza ei, ajunsesem sa inchid telefonul de cateva ori pe zi. Ma suna din minut in minut sa imi comunice detaii despre fiecare pas pe care il facea: am mancat supa, am facut pipi, am fost la magazin, am vazut un catel, am mangaiat o pisica, am… :)))) Ma terorizase… :)
Da, mai folosesc si eu telefonul copilului, cand e musai… :)
Foarte fain blogul!
Felicitari!
Tine-o tot asa, caci am sa mai revin aici cu placere! ;)
Şi eu îl am, dar nu am dependenţă de el. În schimb am de celelalte: blog şi cititul pe Internet.