Magnolie

Cred că vreme de vreo treizeci de ani am trăit pe o altă planetă. O planetă în care magnolia exista numai în cărți. Nu avea chip și nici parfum, ci doar litere împletite melodios, ca într-o vrajă ce cuprinde pe nesimțite sufletul cititorului neavizat. Exploda primăvara devreme, își împrăștia mireasma prin tot locul și devenea o floare de nu-mă-uita pentru orice îndrăgostit. M-am străduit să nu mi-o imaginez în nici un fel, ca nu cumva să fiu dezamăgită la întâlnirea pe care simțeam că o vom avea cândva. După care am uitat, probabil pentru că viața m-a aruncat ba printre păpădii, ba printre crini imperiali, ba printre flori de câmp, ba printre gladiole.

Era o dimineață senină de martie. La întâlnire au participat ochii mirați ai copilului meu, o creangă înmugurită de zarzăr, câteva gâze trezite la viață, zefirul, trei raze de soare, palmele mele – desfăcute a îmbrățișare –  și ele, florile de magnolie, superbele flori de magnolie. Mă încerca o senzație de irealitate și mă întrebam dacă nu cumva copăceii din care tot răsăreau boboci de magnolie au fost scoși din solul lor de baștină, dintr-un univers îndepărtat, apoi transportați pe planeta noastră, pentru ca oamenii să li se închine ca unor zei ai frumuseții, ai perfecțiunii.

Mi-a înflorit zâmbetul pe chip. Magnoliile zâmbeau și ele. În palmă am prins o floare, una singură, pe cea mai mare și mai parfumată. Trebuia să mă asigur că este reală, să-i simt nervurile, să-i inhalez parfumul, să îmi întipăresc pe mână forma ei unică, ireală. Magnoliile și-au scuturat pletele și mi-au așternut la picioare covor de petale – cale spre o nouă viață, promisiune de mai bine, mai frumos, mai parfumat.

De atunci durează relația noastră și-n fiecare an o celebrăm în același fel: eu merg la întâlnire cu mirarea în ochi și cu palmele făcute căuș, iar ele, magnoliile, îmi aștern la picioare întreaga lor frumusețe – miracol primăvăratic.