Sunt doruri care apar din senin, care mă obosesc şi mă consumă, doruri care cresc în intensitate cu fiecare minut al vieţii, cu fiecare pas făcut, doruri pe care nu le pot alina şi de care uneori nici nu îmi doresc să scap. Primul şi cel mai mare dor al meu este, după cum unii dintre voi deja ştiu, dorul de munte, dorul de a mă plimba pe poteci acoperite cu frunze, de a fi înconjurată de mult verde, de a inspira aer cu miros de pădure, de curat, de înălţime. De cum mă urc în trenul ce duce spre Ploieşti, de cum las muntele în spate, dorul de el mă împresoară. Nu este nimic de făcut. Soluţia ar fi să mă mut, nu-i aşa?

Dar vara, într-un moment oarecare, de cele mai multe ori în ziua în care mă trezesc devreme, cu soarele atingând uşor pleoapele, când cerul este ca lacrima, fără nori, mă simt sfâşiată de dorul de mare, de nisip fierbinte, de valuri furioase, de aglomeraţie, de miros de sare şi de alge, de bucuria de a găsi pe plajă o scoică frumoasă, un căluţ de mare, castele de nisip sau doar chipuri de copii fericiţi. În astfel de zile mă topesc, nu mai sunt eu, nu simt nici o bucurie, nu vreau să ştiu nimic.

Poate că mă veţi întreba ce mă opreşte să plec la mare, dacă tot mă plâng pe blog că mă omoară dorul de ea. Despre o parte dintre motive vorbeam anul trecut, când mă apucase dorul de Costineşti. Celelalte motive se leagă, într-un fel sau altul, tot de bani… :) Rămân lipită de tastatură, cu ochii pe imaginile postate de alţii, cu gândurile plecate pe litoral. Trebuie să scriu ceva vesel, cu care să particip la jocul happy weekend, găzduit de Elly, dar nu îmi iese, aşa că renunţ, lăsându-vă cu câteva poze luate de pe pinterest.

 

marea si un strop de nisip

 

scoici

 

 

marea si petrecerile din adancuri

marea si traficul

 

hawaii

Apusul soarelui. Un moment unic, un moment care, surprins de un ochi experimentat sau foarte talentat, mă face să visez frumos toată seara. Văzut, plăcut, cerut mai mult! Oare cum se vede marea prin ochii tăi, Dam?