Am avut ceva regrete la inceput, cand am deschis acest blog. Ma intrebam de ce nu am ramas anonima, cum erau atatea alte fete prin online la vremea respectiva. As fi vrut sa pot vorbi liber, iar asta nu era posibil atata timp cat semnam cu propriul nume. Astazi ar fi simplu. Cu toate ca blogul imi poarta numele, pe aici nu mai intra nimeni. Nici macar eu. Mi-am pierdut placerea de a scrie in stilul in care o faceam candva. Nu mai am nici pofta de a scrie tot ce gandesc, pentru ca oamenii au (re)devenit hiene. Mai rabufnesc uneori pe facebook, insa si acolo cu masura, cat sa nu provoc discutii inutile.
Ca sa nu ratacesc micul text postat zilele trecute pe contul meu, il asez si aici, numai si numai pentru a-mi reaminti pe viitor ce si cum gandeam. Revolta a pornit de la postarea unui domn care ajuta oamenii strazii din Bucuresti. Povestea de unul dintre acesti nefericiti ca a fost batut si gonit de politisti din locul unde se aciuase. M-am infuriat ingrozitor:
Ii puteti numi oameni ai strazii, boschetari, oricum doriti, insa de fapt ei sunt numai si numai dovada impotentei noastre, ca popor, de a ne proteja copiii, batranii, femeile, pe cei vulnerabili. Sunt oglinda noastra, ca societate. Evident ca ne deranjeaza cand ne privim prin ei si ne amintim ca am uitat sa fim oameni, preocupati fiind mai repede de scroll pe facebook, de facut poze cu care sa impresionam, de impopotonat si laudat. Suntem al naibii de buni la mistocareala, la dat cu tastatura in dintii celor care au pareri diferite de ale noastre, insa habar nu avem cum sa luptam cu adevarat pentru drepturile noastre, ale copiilor nostri, ale batranilor nostri si cum sa ii strangem de gat pe aia care se pisa pe noi in timp ce ne privesc cu dispret, ca pe niste gunoaie. Caci da, in ochii lor, poporul roman este exact ceea ce sunt oamenii strazii pentru fiecare dintre noi, ceva ce poate fi lovit usor fiindca nu va avea curaj sa se revolte si sa iti futa una in bot.
A primit putine like-uri, cum se intampla mereu cand e vorba de treburi serioase. Pe contul meu, numai cainii si pisicile se bucura de atentia prietenilor. E bine. In acest fel, nimeni nu mai e atent la mine si nimeni nu mai stie ce fac, pe unde fac, de ce fac. Strecor din cand in cand cate o poza, o idee, insa nu ma mai deschid ca altadata in fata tuturor. Dar nu despre asemenea lucruri voiam sa fie articolul de astazi.
Intrasem doar sa fac un test. Am un rahat de virus pe blog. Unul urat rau, caruia nimeni nu ii da de cap. Sa platesc niste sute/mii de lire ca sa repar nu imi permit si nici nu cred ca as fi dispusa. Incerc sa rezolv singura. E o munca de chinez batran. Imbatranesc, insa nu am nimic de chinezoaica in mine. Rabdarea nu mai e demult punctul meu forte, ba chiar din contra. Sunt doar un fel de buldog care, cand se agata de vreo idee, nu ii da drumul pana cand nu o cunoaste in profunzime. In ziua cand voi reusi sa scap de virus, fac petrecere.
Pana atunci, daca mai e cineva pe aici, multe salutari si urari de bine. Daca nu, ai grija, Vienela, ca nu-i ok sa vorbesti singura! Ahahahaha…
V-am spus ca ar trebui sa cititi Acolo unde canta racii?
Aud ca e cald in Romania. Noi avem centrala pornita. Imi vine in gand Prima zapada.
Poza e de luna asta. Onix si Bruno relaxandu-se la iarba verde, nepasatori la purici, capuse si virusi.