Ma cert cu copilul adolescent
A fost o perioadă grea şi parcă interminabilă, o perioadă de care aş vrea să nici nu îmi mai amintesc. Trecerea de la copilărie la adolescenţă, dar şi de la pubertate la vârsta adultă, este dificilă atât pentru copil, cât şi pentru părinţi. Unii trec repede şi lejer peste toanele adolescentului, alţii se dumiresc mai târziu. Discutam cu Ionuţ acum câteva luni şi îmi spunea că nu se cunoaşte, că ceea ce gândea luna trecută astăzi i se pare o prostie, că îşi dă seama cât de repede îşi schimbă concepţiile de la o lună la alta.
Apoi ne-am amintit cât de mult ne certam acum câţiva ani, din absolut orice nimic. Noi, care mereu am fost atât de uniţi, care ne-am înţeles atât de bine mereu, în acea perioadă luptam pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare opinie. Nu conta subiectul. Pe copilul meu îl enerva orice spuneam. Era mai îndărătnic decât un catâr şi nimic nu îl mai mulţumea. Avea toane, avea nervi şi dorea să i se dea dreptate.
Mereu obosită din cauza serviciului epuizant pe care îl aveam, mereu cu alte griji pe cap, în loc să gândesc şi să mă întreb ce se întâmplă, eu mă puneam la mintea lui şi mă certam cu el la cuţite. Trântitul uşilor prin casă devenise obişnuinţă, la fel şi ridicatul tonului. Nu reuşeam să mai comunicăm. Orice discuţie se transforma într-o ceartă de proporţii. Într-o duminică am refuzat să mă dau jos din pat, deşi mă odihnisem şi aveam treabă. Încă eram supărată pe el, după cearta avută cu o seară înainte. Mă întrebam ce pot face, cum pot calma un adolescent furios pe el, pe mine, pe lume şi pe viaţă.
Acela a fost momentul în care mi-am amintit vorbele unei doamne, mamă a doi copii. Trecuse şi ea prin ceea ce treceam eu, aşa cum trec toţi părinţii când copiii cresc şi îşi caută sinele. Văzând că nu îşi mai poate stăpâni copiii adolescenţi, că face crize de nervi din cauza lor, doamna respectivă a mers la psiholog. O singură sedinţă i-a fost de ajuns. Soluţia era simplă şi la îndemâna oricui, cu condiţia să se poata stăpâni, să lase orgoliile deoparte.
Când adolescentul are toane şi nervi, când nimic nu îl mai mulţumeşte, părintele trebuie să îl ignore, să îl lase să se descarce, fără să se certe cu el, fără să îi facă reproşuri, fără să îi răspundă la provocări.
Este cea mai uşoară metodă de a trece peste această perioadă grea. Am procedat întocmai şi i-am mulţumit în gând acelei doamne pentru sfatul ei. După câteva zile în care Ionuţ a trântit şi a bufnit prin casă de unul singur, lucrurile s-au calmat şi au revenit la normal. Văzându-se ignorat, copilul s-a întors încet spre mine, a renunţat la atitudinea sfidătoare şi la ifosele cu care defila prin casă. De atunci a mai avut câteva ieşiri, dar eu m-am făcut că nu observ, l-am lăsat să se calmeze şi prietenia dintre noi a continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Of, numai mama (singura) de baiat adolescent sa nu fii! Am avut si noi meciurile noastre si ai mare dreptate, lucrurile s-au calmat doar cu “ignore” de cateva zile si discutii prietenoase apoi, cand prindeam momentul propice si receptivitatea maxima.
A si eu doi baieti! :)) Unul adolescent si celalat pe cale sa devina!
Trebuia sa ii dai un Snickers, asta il scapa de ifose :)) Las, ca si eu am fost un catar in plina transformare..Daca ma gandesc bine, poate nici azi nu m-am schimbat cu totul :))
De retinut! Daca nu as fi atat de prapastioasa, probabil imi iesea si mie :)))
E bine de ştiut. Nu mai ţin minte cum a reuşit mama să treacă cu bine de perioada adolescenţei mele dar ştiu că şi eu îi mai făceam zile negre cu ifosele mele. :))
Îmi imaginez totuşi că e nevoie de multă stăpânire de sine din partea părintelui să stea impasibil şi să-l lase pe adolescent să se desfăşoare.
Eu nu am avut asa de multi nervi in casa fata de parintii mei, insa am fost angajat in cateva activitati delincvente de tip minciuna plus am fugit o data de acasa ca sa ma duc la mare si am furat bani din casa ca sa imi finantez acea escapada. Ma, rog, am lasat o chitanta sa spun exact cat am luat si unde ma pot gasi daca doresc sa ma gaseasca si am precizat si cand ma voi intoarce ca sa vina sa ma ia de la gara cand ma intorc, pt ca eram sigur ca nu voi mai avea bani si doar nu era sa vin pe jos. Cand m-am intors mama mi-a zis ca ea si cu tata au ras de mine tot timpul cat fusesem plecat la mare din cauza acelui bilet deosebit de detaliat (le spusesem si cu cine am plecat si dadusem si telefoanele parintilor celorlalti in caz ca doreau sa verifice). Chiar si atunci cand vorbea cu mine abia se putea sa nu se abtina din ras. Zau, eu nu am putut sa am nervi pe mama niciodata cand am fost adolescent pt ca ea cel mai des izbucnea in ras daca ma vedea pe mine asa mai emotionat in mod dramatic, nu stiu de ce, probabil ca sunt de-a dreptul ridicol atunci cand devin suparat si incep sa tun si sa fulger, si asta si cand eram mic si cand am fost mai mare. Plus daca cineva rade in fata mea, (chiar idiferent de motivul din care rade, deci inclusiv daca rade de mien), eu fara sa vreau incep sa rad si eu automat fara sa vreau, deoarece rasul e contagios, exista chiar un mimetism specific legat de asta, deci nu mai pot sa fiu nervos. Dar pe mine mama mea nu m-a ignorat absolut niciodata, asa ceva nu s-ar fi intamplat la noi in casa. Deci nu stiu daca sfatul cu a ignora adolescentul este deosebit de bun. Poate de a nu pune la suflet toanele lui, da, in sensul asta, insa nu a-l ignora.
Momentan nu pot decat sa imi imaginez cat de greu trebuie sa fie unei mame (cu atat mai mult daca este singura) sa faca fata adolescentei copilului ei. Mama imi spunea ca pe vremea in care ea era in situatia asta si eu la varsta navalnicelor manifestari, adormea seara plangand si gandindu-se cum sa procedeze, stiind ca o reactie gresita a ei putea declansa o reactie din partea mea si cine stie unde ne-ar fi dus asta, ca incapatanata am fost si eu, mai mereu.
Tind sa fiu de acord cu comentariul lui Rudolph Aspirant, cel putin asa a procedat si mama in multe dintre cazuri cu mine, adica atunci cand realiza ca problemele mele nu sunt unele reale, ci exacerbate de hormonii si navala de trairi a varstei, ma lua in ras.
Mi-ar placea sa revii si cu alte povesti despre acest subiect, despre modul in care un parinte depaseste diferite aspecte de genul asta. Sigur, pot citi in x reviste tot felul se sfaturi, dar in momentul in care cineva le reda cu sinceritate, traite, PROBATE…conteaza mult mai mult.
E o solutie universala, nu numai pentru adolescenti, ii lasi sa isi exprime punctul de vedere si te faci ca ploua cand urla, dupa o vreme isi regreta iesirile
:-? asta chiar e un sfat foarte bun de tinut minte pentru cand o sa vina vremea :P multumesc :D
si mami mai face asa cu mine cateodata. ma scoate din sarite :)))
Hehehehe, mama avea alte printzipuri cand eram adolescent! Adevarul e ca nu mi-o inchipui tacand vreodata! Dar eu nu urlam la ea, n-am urlat niciodata, mai bine saream direct intr-un compresor de hartie, categoric ar fi fost mai putin dureros decat sa ridic vocea. Eu ma imbufnam (nu ajuta deloc :P) si faceam tot ca mine. Apoi o incurcam. Ea facea insa explozie din aia nucleara cu unda de soc, ciupercuta si mai ramanea si contaminata o lunga perioada dupa aceea :))
P.S: Rusoaicele NU TAC NICIODATA. NICODATA. NICIODATA! Si nu ignora… :P
Mda!!! :D Treaba asta cu copchilaretul cu hormonii tropaind necontrolat e grea problema! Adevarul este ca depinde de fiecare parinte sa gestioneze criza adolescentina cat mai usor si mai bine si-ma gandesc eu ca conteaza- sa isi aminteasca;el parintele;ca si el a fost adolescent si a trecut prin acelasi etape de viata!
Când ai un tată aşa de autoritar şi uşor sărit de pe fix ca al meu, te asigur că nu mi-am putut permită niciun ifos la vârsta aia. :(
totusi metodele nu pot fi universale. copiii au caractere diferite. la unul merge cu vorba buna, la altul cu ignore si poate la altul cu capcane puse noaptea prin bucatarie. bine ar fi sa nu ne pierdem rabdare sa tot incercam sa gasim solutii…
Am păţit-o în ultimele 3 zile :))))) Aseară ne pupam.
Daca este cuminte, cel mai probabil este bolnav!
N-am prea suparat parintii. De fapt deloc. Nici eu, nici sora mea. Vad ca nici fata surorii mele nu… Habar n-am cum este efectiv, doar ce am vazut in filme si citit pe ici, pe colo. Dar nu m-am regasit niciodata. Si mereu am avut o oarecare mirare. :)
:)) Parca ma descri pe mine :)) Am zile in care ma enerveaza absolut orice, n’am chef de nimic, iar orice comentariu ma enerveaza la culme si uneori mai fac si scandal daca se repeta comentariile la adresa mea(chiar daca nu sunt comentarii la propriu ci simple cuvinte obisnuite, discutii banale) :))
Mno, asa, si ? Chestia scrisa ingrosat e chiar asa o noutate in 2013 ?! Nu se stia ca asa trebuie procedat cu oamenii, mai ales cu astia tineri ?!
E o intrebare retorica, desigur… In Romania copiii sunt (erau) facuti din greseala, ca nu prea se inventase prezervativul, nu sunt facuti de catre oameni capabil sa creasca alte fiinte, capabili sa priceapa cum sa ii creasca… Asta e tragedia romanilor