Discuție cu Lordul nopții, gând nerostit în singurătatea minții
-Ești egoistă. Mult prea egoistă pentru această lume înfometată de cunoaștere. Păstrezi ascunsă legătura noastră, de parcă ar fi ceva rușinos, în loc să povestești oamenilor tot ceea ce facem noapte de noapte sub pătura pufoasă. (lordul nopții singurătatea minții)
Îl privesc uimită, cu un început de revoltă în ochi.
-Cum aș putea scrie pe blog, fără să îmi crape obrazul, cum mă tăvălești, cum mă mângâi sau mă călărești, cum mă faci să roșesc ori să strălucesc de bucurie?
Rânjește dinții la mine și spune:
-Nu văd nici o rușine aici. Chiar crezi că ești singura ființă care se tăvălește cu mine prin așternuturi? Ca și tine, unii fac asta nu doar în pat, ci și la birou, în mașină sau când spală vasele. Cei care nu o fac, habar nu au ce pierd. Lasă egoismul, lasă și teama, și spune lumii despre mine, despre toate senzațiile pe care le ai când te ating.
Îmi înghit cuvintele. Lordul nopții este, de cele mai multe ori, înțelept și convingător. Nu și astăzi. Refuz să îi fac pe plac. Refuz să povestesc lumii cum îmi dă palme usturătoare atunci când fac mișcări greșite, cum mușcă din mine când am îndoieli, cum mă prinde, ca într-o menghină, când vrea să facem lucrurile într-un anumit fel, cum mă răsucește de pe o parte pe alta când prefer să visez în loc să acționez.
-Sfetnic al nopților mele, știi bine că nu pot dezvălui nimănui ceea ce se întâmplă în intimitate. Relația noastră trebuie să rămână tainică, dacă o vrem trainică. Nu-mi pasă că îi tăvălești și pe alții. Când o faci cu mine, vreau să rămână numai între noi, Lord al nopții – gând nerostit.
Pentru mine, lordul nopții este gândul nerostit, gândul pe care nu îl spun nimănui, cel de care mă bucur în singurătatea minții.
Nichita Stănescu – poezie