Le prind iute, dar cu grijă, pentru că se pot frânge uşor, îşi pot schimba sensul într-o clipită, le prind ca şi cum aş avea o pensetă cu vârfurile învelite în  burete moale. Sunt cuminţi, ascultătoare, nu se zbat să scape. Le depun uşor în jobenul fermecat, pe care l-am purtat mereu cu mine, dar pe care l-am folosit atât de rar.

Suflu spre ele şi aerul cald le amestecă, le îmbină, le apropie, ca mai apoi să le despartă. Le las timp să se odihnească, să se acomodeze, să nască idei. Prind jobenul cu ambele mâini şi îl răstorn brusc pe tastatură. Cuvintele, ameţite, se prind între ele, se privesc în ochi, se liniştesc şi se aşează calme pe foaia albă. Îmi este tot mai uşor să le arunc aici şi tot mai greu să le dau drumul în lumea reală, unde timpul le poate presa, unde ar putea veni în orice clipă o schimbare de direcţie, o altă idee care să le arunce în uitare.

Toate, fără excepţie, prezintă o ciudăţenie. Niciodată nu revin la vechii prieteni, într-o veche structură. Sunt atât de amestecate între ele, încât formează mereu alte fraze, vorbesc în alt fel, creează alte poveşti. Sunt mereu aceleaşi 5 000, 10 000, 50 000. Nu m-am întrebat niciodată câte cuvinte cunosc. Ştiu doar că din joben ies tot mai puţine, că multe dintre ele rămân lipite în interiorul mătăsos, cilindric. Cele mai frumoase, cele deosebite, vedetele, sunt supărate, pe bună dreptate aş spune, pentru că rămân mereu neutilizate. Le păstram pentru momentele deosebite ale vieţii. Dar în momentele deosebite am fost emoţionată şi am uitat de ele, m-am folosit tot de cuvintele vechi, simple, uzuale.

Pe vedete le văd din când în când ivindu-se din pălăriile fermecate ale prietenilor, le recunosc uşor, ştiu că au fost şi ale mele, că le-am preţuit cândva la justa lor valoare. Sunt precum seminţele bune ce rămân adânc îngropate în pământ arid, nu izbutesc să vadă lumina soarelui, să se dezvolte, să rodească. Le fac bucuroasă cu ochiul, ca şi cum le-aş trimite un salut amical. Întind mâinile spre ele, să le cuprind în braţe, să le păstrez în suflet. Dar ele se îndepărtează încetinel, dând serioase din cap, într-o negaţie tristă, continuă.

-Ce vrei să faci cu noi? Ne-ai ignorat atâta amar de vreme, ne-ai uitat, ne-ai lăsat lipite de mătasea rece a jobenului şi acum te porţi de parcă ne-am văzut în fiecare zi, de parcă am fi prieteni buni, de parcă între noi ar mai putea exista intimitate! Chiar crezi că ne poţi convinge să ne întoarcem la tine, să te ajutăm? Lasă regretele şi mulţumeşte-te cu ceea ce ai! Vezi bine că până şi amestecul de cuvinte simple îţi aduce bucurii uneori. Bloggeriţele care au jurizat concursul Activia de pe blogul Standout au apreciat felul în care ai combinat cuvinte uzuale. Mulţumeşte-te cu asta şi mulţumeşte juriului pentru rochiţa câştigată!

Vă mulţumesc din toată inima, Ana Q., Ruxa, Jules, Katyna, Raluca!