Un trup atât de plăpând, că pare să se frângă în mers. O piele albă, parcă înmuiată în lapte călduț. Ochi albaștri – bulgări de gheață alunecând orgolioși peste toți ceilalți ochi ai planetei. Încerc să fiu drăguță când ne întâlnim. Îi țin ușa, să poată intra cu plasele încărcate. Îi laud copilul, deși e cât se poate de banal. Îi zâmbesc când o salut, cu toate că bulgării de gheață mă urmăresc de sub genele albicioase. Simt că nu mă place. Nu îmi pasă. Nici eu nu mă topesc văzând-o. 

Mă apucă un râs isteric de câte ori îmi amintesc ziua aceea. Mi se stricase cartela interfonului. Pe cine să deranjez pentru a putea intra în bloc? Pe vecina care stă perete în perete cu mine. Pe tânăra doamnă cu ochi de gheață. Formez numărul apartamentului său. Iese pe scară, se uită mirată la mine și strigă: Te rog să nu mă mai deranjezi. Nu mai suna la ușa mea! Înghit o înjurătură porcoasă. Îmi cer scuze cu toată politețea de care mai sunt capabilă. Intru în casă cu obrajii în flăcări.

Să fie cumva supărată pe mine? Nu cred că ar avea motive. Am tăcut când copilul ei a urlat seară de seară sub geamul meu, o vară întreagă. I-am împrumutat o pereche de cârje când tatăl său și-a rupt piciorul. Am semnat toate tâmpeniile de petiții când mi-a bătut la ușă să mă roage. Am evitat să pornesc aspiratorul în orele de liniște. Am încercat să fiu cât mai puțin vizibilă pe scară, să nu deranjez pe nimeni. Ce zmei are fata asta?

Încerc să îmi închipui cum este în intimitatea casei sale și nu reușesc. Locuiesc de zece ani aici și nu i-am auzit niciodată glasul. În casa lor e liniște ca în mormânt. Nu ridică tonul la soțul ei, nu își ceartă copilul, nu își strigă părinții, nu scapă farfurii pe jos. Nici măcar nu râde. Niciodată nu am auzit dinspre apartamentul lor muzică. Nici certuri. Nici măcar un cui bătut în perete. Este soție. Mamă. Femeie. O tânără cu ochi albaștri, reci, pătrunzători. Cu trupul plăpând și vorba tăioasă. Trăiește într-o liniște de mormânt.