Lingurița zânei- Ganoderma Lucidum

O iubise dintotdeauna, încă de când ea era de-o șchioapă și umbla prin pădure cu rochița fluturând în vânt, răspândindu-și râsul cristalin prin toate ascunzișurile codrului bătrân. Stătea ascuns în câte o
scorbură și încerca să o momească pe Ganoderma cu diverse arome împrăștiate în aer, cu mușchi proaspăt smuls de pe copaci, cu pene lăsate de păsări prin luminiș, cu pământ afânat de către harnicele gâze ale pădurii. Dar Ganoderma nu avea ochi pentru băiatul zânei de stăpânea pădurea bătrână, nici pentru darurile pe care el i le scotea în cale.

Pentru ea, viața însemna să alerge desculță prin frunzele uscate, să asculte susurul micului fir de apă ce trecea prin pădure, să se întindă pe iarba moale, să asculte șoaptele vântului ce legăna copacii, să culeagă ciupercuțe colorate, cu care să împodobească micuța colibă de la marginea pădurii. Când drumurile li se întâlneau întâmplător, Ganoderma își ferea privirea, parcă dezgustată de urâțenia acelui băiat timid, grosolan, sălbatic. Se îndepărta de el râzând, cu pletele castanii fluturând, lăsându-l cu mâinile întinse. El arunca nervos penele colorate, și mușchiul proaspăt cules, și pământul negru, bine afânat. Se retrăgea în adâncul pădurii, în căutarea unui adăpost unde să-și vindece rănile.

Văzând zâna că fiul ei suferă și se retrage tot mai în adâncul codrului, i-a ieșit fetei în cale într-o zi și i-a propus un târg: dacă fata cu părul castaniu și ochi strălucitori va fi de acord să se mărite cu fiul zânei, ea, zâna, îi va oferi puteri depline, să poată stăpâni orice animal sau plantă din pădure, să rămână tânără și frumoasă, și îi va spune unde sunt ascunse bogațiile adunate de-a lungul vremii de către toți cei ce locuiseră vreodată în pădure. Ganoderma a râs disprețuitor. Ea, atât de frumoasă, cea mai frumoasă, cum s-ar putea mărita cu cea mai urâtă ființă de pe pământ?

Tare s-a mai supărat zâna auzind aceste cuvinte și văzând zâmbetul plin de dispreț al fetei. Este adevărat, copilul ei era urât și sălbatic, însă avea un suflet bun, o iubea pe fată și își dorea să o facă fericită. Îi ceruse atât de puțin și îi oferise atât de mult, iar ea refuzase. Drept pedeapsă, zâna a decis imediat ca fata să se transforme într-o biată ciupercă, să nu mai poată alerga prin pădure, să nu mai poată asculta șoaptele vântului, să nu mai poată culege ciupercuțe. Oamenii să o numească Ganoderma Lucidum, iar făpturile pădurii să o strige Lingurița zânei sau Reishi… Să nu poată fi atinsă de orice muritor, ci numai de către regi, oricât ar fi ei de urâți, să aibă textura lemnoasă, să fie amară ca fierea și să stea mereu într-un picior.

Se spune despre această Linguriță, Ganoderma Lucidum, că de atunci hrănește nu doar zâne, ci și celulele pielii umane, lăsând-o fină, catifelată, că regenerează acolo unde era necesar, sporește vitalitatea organismelor, îmbunătățește digestia, întărește sistemul circulator și pe cel respirator, vindecă acolo unde medicina ridică neputincioasă din umeri. Se spune că zâna a blestemat-o să moară și să tot moară, pentru a prelungi viețile altora, ca un fel de elixir magic al vieții. Se spune că povestitorul ar fi fost inspirat de un articol găsit la Ciupercomania.