Cea mai simpatică bătrânică pe care am întâlnit-o vreodată se numea Lila. Tanti Lila. Era prietena lui maia. Îmi plăcea să fiu lângă uşă când venea în vizită. Îmi plăcea mângâierea pe care mi-o oferea obrazul ei pufos, când mă pupa.
Era blândă, calmă şi avea o tolbă plină de poveşti despre “Tomeştile”, vecinele de palier şi despre neamurile ei din Baia Mare. O studiam mereu, încercând să-i copiez mersul , felul de a vorbi şi mişcările mâinilor. Avea unghiile pline de striaţii, purta părul scurt şi niciodată nu se îmbrăca decât cu haine gri, albastre sau negre.
Nenea Bică, soţul ei, îmi dădea 25 de lei dacă acceptam să îl scarpin cu un pieptene în cap, cu ochii pe ceas. Despre el nu îmi aduc aminte nimic altceva, decât că era bătrân, bătrân, bătrân. Aşa îl vedeam la 10 ani. Şi probabil aşa era.
Într-o perioadă, pe când aveam vreo 13 ani, tanti Lila s-a îmbolnăvit. Străbăteam zilnic oraşul să îi cumpăr lapte şi pâine, acum, că nenea Bică nu mai era. Dar lăsase în urma lui o comoară, munca lui de pensionar, cititor de ziare şi reviste.
Am primit 9 (nouă) caiete studenţeşti, pe care le-am citit şi recitit până când le-am învăţat pe de rost. Erau caiete pe care fuseseră lipite tăieturi din ziare şi reviste, cuprinzând satire, ştiri sportive, careuri de rebus, cazuri intrate în Cartea Recordurilor, fotografii deosebite, informaţii despre marii actori şi cântăreţi ai lumii şi mult, mult umor.
Acest articol nu vrea să spună nimic, este o aducere aminte despre nişte oameni din alte timpuri, dintr-o altă epocă.
Dorul de oameni care nu mai sunt este o amprentă a inimii, o melodie în surdină care răsare în suflet atunci când tăcerea devine prea grea. Fie că acești oameni au părăsit această lume sau au ales să-și continue călătoria pe căi diferite, dorul rămâne un companion al nostalgiei, o umbră blândă și persistentă.
În clipele liniștite, când gândurile se învârt în jurul amintirilor, dorul devine un fluviu invizibil care străbate sufletul. Este o chemare discretă, dar puternică, care îi aduce pe cei care nu mai sunt înapoi în inimă. În acele momente, se simte golul lăsat de prezența lor, un gol care nu poate fi umplut de nimic altceva.
Fiecare loc, fiecare colț de stradă, păstrează umbrele trecutului, iar dorul de oameni care au părăsit această lume devine o călătorie în timp prin amintiri. Fie că este vorba despre zâmbetul lor, despre vorbele înțelepte sau despre gesturile lor mărunte, aceste amintiri devin comori prețioase, iar dorul devine o formă de iubire neexprimată.
Dorul nu cunoaște limite de timp sau spațiu. Poate apărea în zile senine sau în nopți întunecate, în momente de bucurie sau de tristețe. Este o prezență subtilă în fiecare răsărit de soare și în fiecare apus, o legătură invizibilă între cei vii și cei plecați.
Cu toate că dorul poate părea adesea copleșitor, este și o mărturie a importanței pe care acești oameni au avut în viața noastră. Ei au fost arhitecții poveștilor noastre, sculptorii destinului nostru. Prin dor, continuăm să purtăm cu noi amintirea lor, să le ducem povestea mai departe.
În ciuda faptului că nu-i mai putem ține de mână sau să le auzim râsul, dorul devine o conexiune între două lumi – cea a trecutului și cea a prezentului. Într-un mod paradoxal, ne îmbogățește și ne amintește că iubirea și legăturile dintre oameni depășesc granițele existenței fizice.
Astfel, dorul de oameni care nu mai sunt devine o poezie a inimii, o cântare a dragostei care rămâne veșnică în ciuda separării fizice. În lumina dorului, acești oameni devin stele strălucitoare pe cerul vieții noastre, ghidându-ne dincolo de întunericul tristeții și oferindu-ne alinare în amintirea lor.
Si eu am adoptat genul asta de imbracaminte mai inchisa:))
Eu am inceput sa renunt la hainele inchise la culoare, ca ma certa mama mereu. Ma intreba dupa cine port doliu. :))
Vezi cum te pricopsesti cu mosteniri…sentimentale?
Recunoaste ca ma invidiezi. :))
E foarte caldă postarea ta…cum să nu spună nimic?! Se pare că țineau la tine și tu la ei, dragii de ei!
Nu spune nimic altora. M-au vazut de cand m-am nascut si ne vizitam(bine, ei cu maia) destul de des. Cel putin o data pe saptamana.
1. LOL ! Sa stii ca si eu am gasit un caiet din asta in casa la o matusa, de fapt verisoara a bunicii, cu colaje din diverse reviste. Mie imi facea o placere deosebita sa cotrobai prin rafturi la diversele rude mai in varsta la care ne duceam in vizita, si uneori bibliotecile respective aveau si niste sertare sau portiuni asa mai inchise, unde gaseam uneori comori de genul asta. In multe cazuri insa bibliotecile continatoare de astfel de sertare cu documente personale secrete nu se aflau in salonul sau sufrageria locuintei respective unde se adunau musafirii, ci de multe ori erau in vreun dormitor, si trebuia sa dezvolt diverse strategii pt a capata acces liber si nesupravegheat de nimeni in dormitoarele oamenilor. Varsta de aur la care reuseam sa ii conving sa ma lase singur nesupravegheat in dormitoarele lor sub pretextul ca doresc sa imi aleg o carte din biblioteca (despre care in prealabil tot eu ridicasem vorba, stiind ca daca nu era in vreun raft din sufragerie erau sanse mari sa se afle in rafturile din dormitor) a fost cand aveam intre 8 si 10 ani. Cand eram mai mic, isi ziceau probabil ca sunt prea mic si risc sa sparg cine stie ce veioza sau bibelou, iar cand eram mai mare se gandeau probabil sa nu cumva sa fiu interesat sa caut si sa gasesc vreo revista porno sau cine stie ce se poate gasi intr-un dormitor si sa nu cumva sa fie socotiti ei raspunzatori de cine stie ce consecinte ar putea avea acea gaselnita asupra mea…dar intre 8 si 10 ani ma considerau probabil atat nepericulos cat si inocent, si zau daca nu ma duceam glont la sertare ca sa cotrobai dupa scrisori vechi autografe, ilustrate de la mare de la fosti colegi de scoala si posibil chiar fosti iubiti, jurnale vechi din timpul liceului acelor rude, etc !! Si asa am gasit si acel caiet studentesc cu taieturi din ziare si reviste ! Chiar am fost tentat sa il sterpelesc, insa era prea mare ca sa il pot ascunde sub pulover !!
2. Matusa asta, verisoara bunicii mele, era o tipa care vorbea asa cu voce mai ragusita si fuma tigari in port-tigaret, uneori chiar purta turban sau palarie cu voaleta, avea mereu margele, sau rochii cu dantele, era imbracat in general in negru insa in materiale de calitate mai fina, cu diverse broderii, nasturi imbracati in stofa, cordoane sau centuri cu catarame interesante, incaltaminte de calitate, paltoane sau pardesie cu gulerase de blanita a la design Diane von Furstenberg, etc., si chiar avusese niste ambitii de actrita, nu stiu la ce teatru de amatori jucase in tinerete…era o persoana ff interesanta pt mine, desi nu am reusit sa gasesc cine stie ce comori…eu sperasem la niste scrisori de dragoste compromitatoare cu cine stie ce actor profesionist sau artist mai cunoscut, dar nici macar un jurnal personal nu am gasit, doar caietul asta !
@Rudolph. Matusa asta canta si la pian sau din voce? Ca si eu aveam una (sora bunicului meu) care corespunde total descrierii. Tot ea avea niste picturi japoneze foarte expresive si extrem de sexuale. De fapt nu ea. Sotul ei avusese, mort de nu stiu cat timp. Ea le pastrase. A fost o descoperite incredibila. Apropo de porno din dormitor…
Bunica mea a avut patru prietene toata viata. Din scoala si pana la moarte. In afara de tanti Lila, toate se imbracau mai mult decat elegant, nu le lipseau margelele, mansoanele, blanurile.
Nu iti era teama ca te vor prinde cotrobaind? Mie imi placea sa ma uit in sifoniere, la rochiile de nunta ale doamnelor. :))
Aaa…..eu aveam caiet din asta ca nea Bica… Inca am… Incep sa am dubii despre mine… Doar ca nu-s taieturi din ziare.
Am facut si eu doua caiete d-astea, cand era Ionut mic, dar nu a fost prea interesat. Avea revistele lui, la care lucra din zori si pana in seara, incercand sa dezlege diverse mistere. :))
Sunt prea indiscreta daca intreb ce contin caietele tale?
Lucruri de pe unde am fost. Bilete de muzeu mai speciale sau mai frumoase, tichete de trasnport spre locatii mai interesante, pliante si harti.. Genul asta de chestii. Plus articolase sau chestii interesante privind locul cu privina.
Am si eu pastrate din Italia(singura tara in care am fost) pana si bilete de autobuz. :))
Imi suna asa de cunoscut caietul (caietele) cu taieturi din ziare! Sigur am vazut si eu unul, pe undeva… Poate chiar m-oi fi distrat prin copilarie facand asa ceva? :wink:
Cand mergeam la ei acasa, il vedeam mereu pe nenea Bica decupand din ziare, dar nu intelegeam pe atunci ce face. Abia dupa ce a murit si eu am primit caietele am inteles.
Daca ai fi facut tu, probabil ti-ai fi amintit. Mai degraba ai vazut la cineva. ;)
Frumoase aduceri aminte !
Nu ma gandesc prea des la ei, nu stiu ce mi-a venit.
In copilarie si eu aveam un caiet studentesc cu taieturi, dar numai cu articole despre filme, actori, de prin diverse reviste. E pe undeva prin casa, momentan nu-mi aduc aminte unde fiindca am o multime de lucruri in pastrare :))
Mie povestea ta imi spune ca esti un om deosebit. Ca te-ai gandit atat de frumos la oameni care fac parte din trecutul tau. Ei sunt undeva, acolo si nu vor pleca niciodata.
Ma emotioneaza aceste mici povesti despre viata.
Am renuntat la ideea de a mai umple caiete cu taieturi din reviste, vazand ca Ionut nu era interesat. Acum adun poze dragute in calculator. :))
Cred ca toti avem pastrate undeva amintiri cu oameni care fac parte din trecutul nostru.
Ma umple de nostalgie articolul tau Vi ! Stii asta..
Mala, are si nostalgia rostul ei, asa ca …