Cea mai simpatică bătrânică pe care am întâlnit-o vreodată  se numea Lila. Tanti Lila. Era prietena lui maia. Îmi plăcea să fiu lângă uşă când venea în vizită.  Îmi plăcea mângâierea pe care mi-o oferea obrazul ei pufos, când mă pupa.

Era blândă, calmă şi avea o tolbă plină de poveşti despre “Tomeştile”, vecinele de palier şi despre neamurile ei din Baia Mare. O studiam mereu, încercând să-i copiez mersul , felul de a vorbi şi mişcările mâinilor. Avea unghiile pline de striaţii, purta părul scurt şi niciodată nu se îmbrăca decât cu haine gri, albastre sau negre.

Nenea Bică, soţul ei, îmi dădea 25 de lei dacă acceptam să îl scarpin cu un pieptene în cap, cu ochii pe ceas. Despre el nu îmi aduc aminte nimic altceva, decât că era bătrân, bătrân, bătrân. Aşa îl vedeam la 10 ani. Şi probabil aşa era.

Într-o perioadă, pe când aveam vreo 13 ani, tanti Lila s-a îmbolnăvit. Străbăteam zilnic oraşul să îi cumpăr lapte şi pâine, acum, că nenea Bică nu mai era. Dar lăsase în urma lui o comoară, munca lui de pensionar, cititor de ziare şi reviste.

Am primit 9 (nouă) caiete studenţeşti, pe care le-am citit şi recitit până când le-am învăţat pe de rost. Erau caiete pe care fuseseră lipite tăieturi din ziare şi reviste, cuprinzând satire, ştiri sportive, careuri de rebus, cazuri intrate în Cartea Recordurilor, fotografii deosebite, informaţii despre marii actori şi cântăreţi ai lumii şi mult, mult umor.

Acest articol nu vrea să spună nimic, este o aducere aminte despre nişte oameni din alte timpuri, dintr-o altă epocă.