A apărut sub geamul larg deschis și-a încercat să îmi atragă atenția cântând pe două voci, una veselă, alta tristă. Am ignorat-o o vreme, preocupată fiind de echilibrarea forțelor antagoniste care se luptă în dovleacul ce cu mândrie îl port pe umeri. Plecasem spre plantația de gânduri false ce mă plimbau ca printr-un labirint din care nu puteam ieși. Tubulatura prin care mă strecuram mă amețea, făcându-mă să uit de unde pornisem și unde trebuia să ajung; căldura din dormitor îmi consuma puțina energie rămasă, a mea memorie îmi juca feste, iar țiuitul ei începuse să mă enerveze.

Am ridicat ochii spre înalt și, cu o ultimă urmă de bunăvoință pe chip, i-am făcut semn să intre în casă. Și-a arcuit trupul mlădios, și-a atins aripioarele una de alta în semn de salut și mi-a spus că se numește Iasmina. Am făcut un circuit al casei, pentru ca micuțul meu oaspete să se familiarizeze cu aroma de tutun și cu aerul salin din baie. Gingașul meu musafir părea extatic. Un zâmbet larg i-a răsărit printre antene. M-a desemnat, fără drept de apel, ocrotitoarea ei. Mi-a spus că de mult timp sărea din casă în casă, în căutarea protectorului perfect, care să îi ofere tutunul amar pe care îl adora.

Micuța sălbăticiune, născută în câmpul plin de lucernă, crescută ca un nomad, din casă în casă, a ținut morțiș să îmi povestească, încă din prima seară, un fragment din viața ei. Și-a dat jos masca de carnaval, cea care o făcea să pară încrezătoare și veselă. I-am văzut ochișorii ca două mărgeluțe strălucitoare, în care înotau lacrimi. M-a pus să îi promit că nu voi râde auzindu-i legenda. A trebuit să jur că o voi proteja, că nu voi permite nicicând să mai treacă prin ceea ce trecuse. Am promis, am jurat, apoi m-am așezat turcește pe covor și am aflat… Legenda Iasminei…

Am aflat că acest articol este doar o joacă participantă la duzina de cuvinte și că are o continuare: Legenda Iasminei 2.