A fost o perioadă grea şi parcă interminabilă, o perioadă de care aş vrea să nici nu îmi mai amintesc. Trecerea de la copilărie la adolescenţă, dar şi de la pubertate la vârsta adultă, este dificilă atât pentru copil, cât şi pentru părinţi. Unii trec repede şi lejer peste toanele adolescentului, alţii se dumiresc mai târziu. Discutam cu Ionuţ acum câteva luni şi îmi spunea că nu se cunoaşte, că ceea ce gândea luna trecută astăzi i se pare o prostie, că îşi dă seama cât de repede îşi schimbă concepţiile de la o lună la alta.

Apoi ne-am amintit cât de mult ne certam acum câţiva ani, din absolut orice nimic. Noi, care mereu am fost atât de uniţi, care ne-am înţeles atât de bine mereu, în acea perioadă luptam pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare opinie. Nu conta subiectul. Pe copilul meu îl enerva orice spuneam. Era mai îndărătnic decât un catâr şi nimic nu îl mai mulţumea. Avea toane, avea nervi şi dorea să i se dea dreptate.

Mereu obosită din cauza serviciului epuizant pe care îl aveam, mereu cu alte griji pe cap, în loc să gândesc şi să mă întreb ce se întâmplă, eu mă puneam la mintea lui şi mă certam cu el la cuţite. Trântitul uşilor prin casă devenise obişnuinţă, la fel şi ridicatul tonului. Nu reuşeam să mai comunicăm. Orice discuţie se transforma într-o ceartă de proporţii. Într-o duminică am refuzat să mă dau jos din pat, deşi mă odihnisem şi aveam treabă. Încă eram supărată pe el, după cearta avută cu o seară înainte. Mă întrebam ce pot face, cum pot calma un adolescent furios pe el, pe mine, pe lume şi pe viaţă.

Acela a fost momentul în care mi-am amintit vorbele unei doamne, mamă a doi copii. Trecuse şi ea prin ceea ce treceam eu, aşa cum trec toţi părinţii când copiii cresc şi îşi caută sinele. Văzând că nu îşi mai poate stăpâni copiii adolescenţi, că face crize de nervi din cauza lor, doamna respectivă a mers la psiholog. O singură sedinţă i-a fost de ajuns. Soluţia era simplă şi la îndemâna oricui, cu condiţia să se poata stăpâni, să lase orgoliile deoparte.

Când adolescentul are toane şi nervi, când nimic nu îl mai mulţumeşte, părintele trebuie să îl ignore, să îl lase să se descarce, fără să se certe cu el, fără să îi facă reproşuri, fără să îi răspundă la provocări.

Este cea mai uşoară metodă de a trece peste această perioadă grea. Am procedat întocmai şi i-am mulţumit în gând acelei doamne pentru sfatul ei. După câteva zile în care Ionuţ a trântit şi a bufnit prin casă de unul singur, lucrurile s-au calmat şi au revenit la normal. Văzându-se ignorat, copilul s-a întors încet spre mine, a renunţat la atitudinea sfidătoare şi la ifosele cu care defila prin casă. De atunci a mai avut câteva ieşiri, dar eu m-am făcut că nu observ, l-am lăsat să se calmeze şi prietenia dintre noi a continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.