Ne-am petrecut seara în curte, sub bolta încărcată de struguri necopţi. Obişnuiam să ne întâlnim din când în când acolo, să stăm mult la poveşti, aşa cum fac prietenii buni când se revăd. Copiii crescuseră, erau deja şcolari, iar noi, părinţii, ne dădeam seama că suntem mult mai ponderaţi. Cu toate astea, hărmălaia a încetat abia pe la ora două noaptea, când ne-am retras în casa bătrânească a bunicii lui G.

Pe la ora trei au început raţele şi cocoşii să îşi strige foamea şi fericirea de a mai fi scăpat pentru o zi de cuţit. Aţipeam şi mă trezeam la fiecare mac-mac sau cucurigu. Erau sunete noi pentru urechiuşele mele delicate, obişnuite doar cu claxoane şi scârţâit de frâne. La prima geană de lumină au început să treacă pe drum căruţe care enervau câinele, făcându-l să latre. Concertul era în toi. Dormi, Vienela, dacă poţi!

Pe la ora şase s-au trezit copiii, care erau mai gălăgioşi decât toate animalele satului. Nerăbdători, insistau să ne bem cafeaua şi să urcăm cu ei pe deal, unde era o livadă abandonată, plină de cireşi pe jumătate sălbăticiţi. Trecusem de jumătatea drumului când am simţit namila gri lângă piciorul meu. Am vrut să ţip, dar ceva m-a oprit în ultima clipă. Poate era doar teroarea pe care o simţi când lângă tine apare din neant un câine ciobănesc uriaş, urmat de încă vreo trei dulăi şi de turma de oi.

Am scăpat doar cu sperietura. Câinii erau obişnuiţi să vadă oameni pe deal, să audă ţipete de copii, să îşi vadă păşunea invadată. Livada! După mai bine de o oră, am zărit livada. Era în varful dealului. Cireşii erau plini de rod, iar crengile se rupeau sub greutatea cireşelor oamenilor veniţi la cules. Înarmată cu o plasă primită de la bunica lui G., m-am suit în primul cireş care părea mai liber. Dar nu îmi plăceau fructele moi, zemoase, rozalii, fără gust şi fără aromă. Am cules fără tragere de inimă, cu gândul să îi fac dulceaţă lui Ionuţ.

Transpiraţi, cu frunze în păr, am plecat spre lac, acolo unde copiii satului obişnuiau să îşi petreacă zilele călduroase de vară. Lacul! Lacul era de fapt un crater cu diametrul de vreo 10-15 m, cu adâncimea de un metru, înconjurat de stufăriş. Puţea a baltă, iar apa era probabil ceea ce se aduna de la ploi. Dar copiilor nu le păsa. Se bălăceau în tot acel noroi mirositor. Printre ei, şi băiatul meu, care acasă nu atingea furculiţa dacă se vedea o picătură de apă pe inoxul lucios.

Uitându-mă pe geam, la ploaia măruntă care nu vrea să se mai oprească, mi s-a făcut dor de dealurile înverzite, de cireşele “furate” din livada fostului CAP, de lacul care nu e lac, de prietenii mei, pe care nu i-am văzut de vreo doi ani.