Râdeau frunzele în soare, netulburate de caniculă, de vânt, de gâzele care se învârteau în jurul lor, amețite de atâta frumusețe. Își fluturau genele verzi, dornice să atragă atenția asupra gingășiei cu care mama-natură le înzestrase. Pașii mi s-au oprit lângă ele, căutând umbra pe care doar copacii o pot da în luna lui august. Le-am spus frunzelor povești despre oameni însetați, despre momente când vântul e mai important decât soarele, despre clipe în care apa este mai prețioasă decât aurul. Au foșnit, sfioase, încercând să îmi răcorească obrazul înfierbântat și fruntea îngândurată. În foșnetul lor am auzit o poveste…

Mulți drumeți s-au oprit, de-a lungul timpului, sub umbra deasă a frunzelor. Copacul i-a primit pe toți cu brațele deschise. Le-a oferit răcoarea de care aveau nevoie, dar prea puțini au fost cei care au putut aprecia măreția gestului său. Unii i-au zgâriat scoarța, alții i-au rupt crengile, alții au îndrăznit chiar să îi fure frunzele ori fructele. Rău s-a mai supărat copacul! Nu îi putea pedepsi pe oameni, căci puterea lor părea infinită. Cu o lovitură de topor l-ar fi putut culca la pământ pentru totdeauna. A plâns, bietul, a plâns până când lacrimile s-au transformat în soare topit. Dar ei, oamenii, nu asta au văzut. Pentru ei, lacrimile copacilor nu sunt decât aur, chihlimbar, comori pe care să le smulgă, iar și iar, pentru o plăcere de moment…

chihlimbar