Nu ştiu cum mai stau lucrurile acum, dar pe vremea lui Ceausescu(ce expresie cretină) un locotenent-colonel al Armatei Române se putea lăuda cu un salariu mare. Dacă iau în calcul faptul că lucra şi mama mea pe un salariu bunicel, iar maia avea o pensie onorabilă, pot spune că ne intrau bănuţi suficienţi în casă.

Ciudat este că ai mei nu reuşeau niciodată să strângă, să pună deoparte, iar asta l-a făcut pe tata să aducă de la unitate o casetă metalică dreptunghiulară, destul de spaţioasă, care era prevăzută cu tăietura obişnuită a puşculiţelor. Bazându-se pe faptul că această casetă era strict pentru economiile familiei, tata a încuiat-o cu un lacăt chinezesc.

Banii au început să se adune şi planurile de vacanţă erau tot mai îndrăzneţe.

Dar a venit ziua în care mama a aflat că se vindeau “pe sub mână” covoare persane la nu ştiu ce magazin. Neavând suficienţi bani în casă, a luat o pânză de bomfaier, l-a pus pe vărul meu să taie lacătul casetei, în timp ce eu am alergat să cumpăr un lacăt identic cu cel care tocmai îşi dădea duhul. Pe tata l-a păcălit că s-a împrumutat la o colegă, apele s-au liniştit, dar noi, copiii, au reţinut uşor metoda prin care puteam avea mereu bani de buzunar.

De câte ori gaşca pleca pe undeva, apelam cu încredere la caseta magică, pentru care nu aveam nevoie decât de pânza de bomfaier şi un lacăt nou în locul celui tăiat fără milă.

Probabil acelaşi lucru făcea şi mama fără să ştim noi, sau poate luam prea mulţi odată, că întotdeauna când tata deschidea caseta, înăuntru găsea mult mai puţin decât s-ar fi aşteptat. Nu ştiu dacă a bănuit vreodată că trăia cu nişte mici hoţi în casă, cert este că prin această metodă am petrecut zile frumoase cu copiii din bloc la ştrand sau la Orăşelul copiilor.

Asta ca să vezi, John, că nici puşculiţele nu sunt ce ar trebui să fie. :))