Nu ştiu cum mai stau lucrurile acum, dar pe vremea lui Ceausescu(ce expresie cretină) un locotenent-colonel al Armatei Române se putea lăuda cu un salariu mare. Dacă iau în calcul faptul că lucra şi mama mea pe un salariu bunicel, iar maia avea o pensie onorabilă, pot spune că ne intrau bănuţi suficienţi în casă.
Ciudat este că ai mei nu reuşeau niciodată să strângă, să pună deoparte, iar asta l-a făcut pe tata să aducă de la unitate o casetă metalică dreptunghiulară, destul de spaţioasă, care era prevăzută cu tăietura obişnuită a puşculiţelor. Bazându-se pe faptul că această casetă era strict pentru economiile familiei, tata a încuiat-o cu un lacăt chinezesc.
Banii au început să se adune şi planurile de vacanţă erau tot mai îndrăzneţe.
Dar a venit ziua în care mama a aflat că se vindeau “pe sub mână” covoare persane la nu ştiu ce magazin. Neavând suficienţi bani în casă, a luat o pânză de bomfaier, l-a pus pe vărul meu să taie lacătul casetei, în timp ce eu am alergat să cumpăr un lacăt identic cu cel care tocmai îşi dădea duhul. Pe tata l-a păcălit că s-a împrumutat la o colegă, apele s-au liniştit, dar noi, copiii, au reţinut uşor metoda prin care puteam avea mereu bani de buzunar.
De câte ori gaşca pleca pe undeva, apelam cu încredere la caseta magică, pentru care nu aveam nevoie decât de pânza de bomfaier şi un lacăt nou în locul celui tăiat fără milă.
Probabil acelaşi lucru făcea şi mama fără să ştim noi, sau poate luam prea mulţi odată, că întotdeauna când tata deschidea caseta, înăuntru găsea mult mai puţin decât s-ar fi aşteptat. Nu ştiu dacă a bănuit vreodată că trăia cu nişte mici hoţi în casă, cert este că prin această metodă am petrecut zile frumoase cu copiii din bloc la ştrand sau la Orăşelul copiilor.
Asta ca să vezi, John, că nici puşculiţele nu sunt ce ar trebui să fie. :))
Lacătele sunt pentru oameni cinstiți
Într-o lume agitată de nesiguranță și de lipsa de încredere, lacătele își găsesc înțelesul lor profund în viața oamenilor cinstiți. Un lacăt reprezintă mult mai mult decât un simplu obiect de metal ce închide o ușă sau un obiect de valoare. Este un simbol al integrității, al loialității și al angajamentului față de valorile fundamentale ale societății.
Oamenii cinstiți înțeleg că un lacăt nu este necesar doar pentru a păstra lucrurile materiale în siguranță, ci și pentru a păzi încrederea și respectul reciproc. Ei știu că o promisiune ținută este ca un lacăt ce se închide cu grijă, iar cheia acestuia este încrederea care se dezvoltă în timp. Fie că este vorba de relații personale, parteneriate de afaceri sau legături comunitare, oamenii cinstiți înțeleg că un lacăt este o amintire constantă că integritatea lor este esențială pentru menținerea conexiunilor autentice.
De asemenea, lacătele reprezintă și respectul pentru proprietatea privată și pentru limitele celorlalți. Oamenii cinstiți înțeleg că a forța un lacăt sau a încerca să-l spargă este echivalentul încălcării încrederii și a spațiului personal al altor persoane. Ei își amintesc că, într-o lume în care valorile par să fie din ce în ce mai flexibile, păstrarea respectului pentru drepturile și limitările altora rămâne crucială pentru menținerea unei societăți armonioase.
Lacătele pot, de asemenea, să simbolizeze angajamentul personal. Atunci când cineva primește sau dăruiește un lacăt, acesta devine o legătură fizică cu promisiunile făcute. Este ca și cum închizi un pact cu viitorul, declarând că intențiile tale sunt sincere și că ești pregătit să lupți pentru ele. Oamenii cinstiți înțeleg că, într-o lume plină de schimbări și incertitudini, menținerea angajamentelor este esențială pentru crearea unui fundament stabil pentru ei înșiși și pentru cei din jurul lor.
În final, lacătele sunt pentru oamenii cinstiți ceea ce ar trebui să fie cu adevărat: simboluri ale integrității, respectului și angajamentului. Într-o lume în care valorile pot părea tot mai puțin importante, oamenii cinstiți își amintesc că aceste valori fundamentale rămân neschimbate și că păstrarea lor este esențială pentru menținerea unei societăți în care relațiile autentice și încrederea reciprocă continuă să prospere.
Transpirati ceva cu bomfaierul ala. Plus ca trebuia sa faceti si curat.
Lacatele alea chinezesti erau (sunt) ca si incuietorile de la Dacie. De cate ori incuiam cheile in masina cautam un alt posesor de Dacie ca s-o deschid.
Nu va mirati, am avut si eu Dacie. Chiar doua ! :)
Se taia greu, dar cum parintii erau la servici, timp aveam berechet. Important era sa nu lasam urme. :))
Doua Dacii pe vremea aia? :))
In 92′ ca si student intreprinzator am avut pe rand Trabant. Opel Kadet (doua), Opel Ascona,
Mai tarziu Dacie Break, Tico etc…
Acu’ merg cu mocasinii dar maine este o alta zi! :)
Boierule!!! Le-ai avut pe toate. Pana si in materie de incaltaminte stai bine, usor si comod. :))
hahahh!
nici coloneii nu mai sunt ce au fost!
financiar vorbind!
Am auzit eu niste zvonuri, dar nu aveam cum sa le verific. Multumesc de informatie. ;)
De asta eu n-am avut niciodata pusculita.
Nici eu nu am folosit, nu vroiam sa imi transform copilul in hot, tinand tentatia in casa. :))
Cum naiba se face ca in orice familie tatii vor sa faca economii iar mamele vor sa cumpere covoare :))
:)) Eleganta, frumusetea si intimitatea unei case sunt in general oferite de mana femeii, de alegerile pe care ea le face.
La noi era cu plicul sigilat . Plic mai gaseai dar sigiliu …Si cea care strangea era mama. Acum , cu cardurile , e mai greu :)
Avea si bunica un plic, nici macar nu il sigila, dar era lipit pe spatele unei icoane. Normal ca nu puteam pune mana, ne vedea doamne-doamne. :))
Ce frumos ai scris Vienela!
Imi amintesc si eu cu placere de pusculita mea albastra……dar aveam si capacel la ea. Pe atunci strangeam cate ceva, odata am strans de un Pegas
Strangeam si eu intr-un borcan de iaurt, mereu pentru papusi. Mama ne cumpara orice, dar nu papusele. Prefera jocuri educative, carti, hainute. Dar noi nu aveam pentru cine sa facem rochite, cum faceau fetitele vecinilor.
Eu folosesc pe post de pusculita cardul…nu trebuie sa tai lacatul ca sa’i iau de acolo, dar ai naibi banii ca tot nu se strang asa multi :))…sunt o persoana care nu poate sa stranga bani cu usurinta:))
E pacaleala si cu cardul. Te feresti sa scoti multi bani, dar o faci de mai multe ori si tot acolo ajungi. :))
Mie-mi spui
Topesc banii de parc-ar fi fulgi de zapada
Ce inseamna sa te descurci in viata…eu niciodata n-as fi indraznit sa fac asta. Bine, adevarul e ca noi nici n-am avut pusculita. :P
Probabil nici noi nu am fi indraznit, mai ales ca tata era foarte sever, dar am urmat exemplul dat de mama.
Ai mei intotdeauna mi-au spus unde tineau banutii, in caz de ceva aveam de unde sa iau.:)
Si eu am procedat asa cu baiatul meu, dar mi-a mai facut si surprize din cauza asta, cand era mititel(nu a fost vorba de sume mari). :))
Cata imaginatie! Niciodata nu m-as fi gandit sa recurg la o metoda asa de interesanta. Dar poate daca aveam o pusculita sau vreun mini seif, mai stii ce idei imi veneau? :))
Este meritul mamei, ea era intreprinzatorul in casa. :))
Mi se pare oarecum interesant pt ca in cazul meu, mama mea (care desigur ca ma iubeste si eu la fel f mult) NICIODATA, absolut NICIODATA nu m-ar fi luat pe mine partas sau aliat in vreo actiune ca sa-l pacaleasca pe tata in vreun fel, sau sa il convinga pe el de ceva ce voia ea si nu era el momentan de acord. Adica ea se lupta cu tata singura daca voia ceva de la el si el nu voia, efectiv de la adult la adult, in nici un caz nu m-ar fi antrenat pe mine ca aliat, nici dupa ce am devenit si eu semi-adult nu ar fi facut asa ceva vreodata. Chiar si la nivel de dezbatere pe IDEI, pe OPINII despre te miri ce, cred ca pot sa numar pe degete daca am auzit eu vreodata fie de la mama fie de la tata catre mine, “zi si tu, nu-i asa ca am dreptate eu si nu celalat ?” Asa, in legatura cu banii, desigur ca stiam si eu unde erau, si desigur ca si eu am luat de acolo de cate ori mi-a trebuit si uneori si chiar si daca poate nu mi-ar fi trebuit, dar in general se afla imediat si desi nu era interzis, totusi mi se cerea socoteala pe ce i-am cheltuit, uneori, cand am fost mai mare mi s-au cerut si chitante/bonuri, am fost verificat si cu audit independent, (nu degeaba sunt ambii mei parinti economisti !).
Adica relatia mea cu parintii mei, ambii, atat mama cat si tata a fost mereu de copil-parinte, nu a devenit niciodata de amicitie sau vreo complicitate de genul asta. Si orice ii spuneam eu lui mama i se transmitea lui tata imediat, dar asta pe mine nu m-a deranjat niciodata in mod deosebit si nu m-a facut sa ascund ff multe lucruri fata de mama. Ba chiar cred ca ii eram recunoscator ca ii spune lui tata niste chestii in legatura cu care eu poate as fi fost cam stanjenit sa i le spun. Cred ca poate tata, la un moment dat, cam cand aveam poate 8-12 ani, ar cam fi vrut sa aiba si el un fel de alianta de “baieti” cu mine uneori fata de mama, insa eu personal nu am fost prea interesat, mi s-ar fi parut ceva neloial fata de mama, chiar si daca ar fi fost ceva total banal, de ex de mers undeva la un film doar noi doi fara sa-i spunem lui mama dupa aia ca ne-am dus, si ce-am vazut, si ce-am vorbit, de exemplu.
Tata ne dadea tuturor bani, dar, asa cum spui si tu, trebuia sa ii justificam. Mama era ambitioasa si orgolioasa, vroia sa se vada ca este sotie de ofiter, sa aiba casa luxoasa, iar asta costa. Tatal meu prefera sa folosesca banii pe excursii, plimbari si in general distractii aducatoare de amintiri placute. De aici si incercarile ei de a folosi o parte din bani fara ca el sa stie.
Eu sa aflu de asa ceva as fi tare dezamagit. In afara cazului in care chiar ar fi joaca, asa cum fac copiii cand se ascund si tu te prefaci ca nu-i gasesti. Dar iti spun sincer ca m-as deprima cumplit sa aflu ca-s asa de nasol si intransigent incat nevasta-mea si copiii prefera sa ma pacaleasca decat sa ma roage sau intrebe. N-as fi suparat sau nervos. As fi trist. Mi-ar rupe la propriu inima, as simti ca am ratat rau de tot, daca simt nevoia sa comploteze impotriva mea.
Altfel, cand eram copil, am fost aliat cu mama. Dar impotriva unor tartori adevarati. Gen bunicul meu (tatal ei). Mi se parea ca mama este pusa in inferioritate in mod necinstit si atunci puneam umarul sa o ajut. Ea nu cerea. Eu ma simteam. Pe ea chiar o revolta fiindca considera ca n-a ajuns in halul in care sa aiba nevoie de “ala micu'” sa o ajute. Eu consideram ca are :D. Pe de alta parte pe bunicul meu nu-l deranja ca e tartore. Nu-i pasa ca lumea simte nevoia sa-l saboteze nu sa-l consulte/roage. El ar fi fost revoltat ca indrazneste cineva sa faca asa ceva. Si hehehehe, indrazneam. A meritat de fiecare data mutra lui. Dar eu sper sa n-ajung vreodata sa fiu privit ca bunicul meu. Ca mi-as lua lumea in cap decat sa am asa o influenta asupra cuiva.
Imi amintesc de ziua in care m-am certat cu sora mea, iar Ionut a simtit nevoia sa ma apere, desi avea doar cativa anisori.
Tata era darnic, dar nu ne dadea exagerat de multi bani, plus ca trebuia sa explicam ce am facut cu fiecare ban in parte, iar noua ne placea sa ne rasfatam si prietenii care nu aveau destui bani. Nu ii puteam spune tatalui meu asa ceva, nu cred ca ar fi fost de acord.
:)) deci faptul ca trebuia sa cumparati un lacat nou era un soi de comision bancar!!
LOL ! Un comentariu cu adevarat realist si chiar simpatic !
Ba uneori si panza de bomfaier, ca se mai toceau dintisorii si munceam prea mult. :))