Skip to main content

La un pas de stop cardiac

Nu aș putea spune că eram strângătoare. Nu am fost niciodată genul de om care adună doar așa, pentru a se lauda că are. Îmi plăcea și îmi place să am alături lucruri inutile, dar dragi sufletului. Banii mei zburau cândva, pe vremea când eram singură, pe tot felul de nimicuri, costisitoare sau mai puțin costisitoare, utile sau mai putin utile, însă toate frumoase (în ochii mei). În dormitorul meu nu puteai vedea decât cărți, scrumiere deosebite, un aparat foto, mici tablouri, diverse obiete decorative și haine… multe haine, de toate culorile, de toate formele, modele posibile și imposibile.

Și se făcea că pe la mine nu venea prea multă lume, însă la sora mea în cameră puteai găsi mereu câte două, trei fete venite la o cafea. Vorbeau ce vorbeau și treceau prin camera mea, să mă salute. Uneori eram acasă, alteori nu, ca în bancul cu două posibilități. Dacă eram acasă era bine, dar dacă nu eram… Când mă întorceam, sigur observam ceva lipsuri printre comorile dragi inimii mele. Ba o scrumieră, ba o bluziță, ba un stilou, ba o carte…

Și vine ziua fatală, în care am crezut că voi face stop cardiac. Împlinea sora mea 18 ani. Ca în poveştile cu fiice de împărați verzi, roşii , galbeni sau mov, avea peste 40 de invitați. Ca la orice petrecere care se respectă, unii invitați au venit cu prietenii după ei. Pe unii îi cunoșteam, pe alții nu. Fiind majoratul surorii mele, normal că mi-am petrecut o parte din seară printre musafiri, încercând să îi fac să se simtă bine, să nu le lipsească nimic.

A doua zi, șoc și groază! Camera mea era atât de goală, de parcă ar fi venit toamna și ea ar fi fost un pom căruia i-au căzut frunzele. Nu mai aveam aparat foto, nu mai aveam scrumiere, nu mai aveam nimic în afară de câteva fustițe scurte, roz. Să fie asta dovada că pe atunci erau mai puține pițipoance? Nu aveam pe cine să trag la răspundere. Fuseseră peste 50 de persoane în casă. Mi-am pus yală la ușă, pentru a fi sigură că nu se repetă povestea. Dar s-a repetat, după cum veți vedea într-un episod viitor.

Până atunci, mulțumiri lui Elly pentru dezgroparea acestei amintiri.

Comments
  • Adriana October 15, 2013 at 7:14 am

    Mă intristezi. Filmul meu are un episod cu autori putini dar de neidentificat. Senzatia, in schimb, e oribila. Mai oribil ca gestul. Iar ciudat e că panica ta e privita de cei spre care indrepti degetul ca si cand tu esti nebuna si nepoliticoasa. Prinde orbul scoate-i ochii. Mi-a prins bine episodul meu, desi se intâmpla undeva pe la 22 de ani. De atunci evit lumea buluc in casa. O evit si acum. Şi zile cu prieteni multi le prefer in curte sau in locuri deschise, desi astfel de senzatii nu mă mai stăpânesc.

    • Vienela October 15, 2013 at 7:33 am

      Mai mult decat pierderea acelor lucruri, m-a intristat faptul ca nu puteam avea incredere in persoanele care ne intrau in casa. Inca ma mai uit (fara sa vreau) dupa unii dintre cei care imi vin in vizita, atunci cand merg la baie… 🙁

  • Radu October 15, 2013 at 7:22 am

    Trebuie să ne spui neapărat ce s-a întâmplat şi când ţi-ai făcut tu majoratul! 🙂

    • Vienela October 15, 2013 at 7:30 am

      Radu, ai fost printre primii care m-au citit. Cum e posibil sa nu iti amintesti ce a fost la majoratul meu? :))))
      http://vienela.ro/saptamana-spovedaniei-blogosferice/

      • Radu October 16, 2013 at 6:27 am

        Gata, parca mi s-a ridicat o pâclă de pe creier. 🙂
        Da, motoare, bitter. Bună mai era băutura asta pe vremea aia, am mai încercat dar îmi stric amintirile!

  • mixy October 15, 2013 at 8:00 am

    pff! e de-ajuns să fie unul-doi cu astfel de apucături şi te lasă fără izmene-n fund!

  • psi October 15, 2013 at 12:00 pm

    din fericire pe la vârsta aceea eu eram (ca şi acum) mai mult cu nasul în cărţi şi cu mintea aiurea. uneori mă întreb dacă am trăit anii aceia sau doar i-am lăsat să curgă şi sălbăticia s-a mai topit…
    nu mă lua în seamă, gândeam în scris.

  • Ana-Maria October 15, 2013 at 12:37 pm

    Din nefericire pot spune ca te inteleg…si eu stiu ce inseamna sa aduni si sa dispara. Unii oameni chiar nu pot intelege de ce cuiva ii place un servetel anume de hartie si de ce este tinut pe masa , cand servetelele sunt ca sa te stergi la gura,ce naiba? Si e doar un exemplu.

  • javra October 15, 2013 at 12:40 pm

    Nu ştiu de ce, puneam numai pe seama bărbaţilor apucăturile de cleptoman.
    Desigur, cum constat, mă înşelam…

  • Nice October 15, 2013 at 2:55 pm

    🙁 Mie mi-a disparut aproape totul din casa, tot la un asemenea moment aniversar. Au luat tot ce era de luat, pana si carnea din congelator. De atunci adio party-uri.
    Implineam o varsta frumoasa, tot cam asa ca sora ta, 18 sau 19. Se pare ca e o practica obisnuita in Romania… 🙁

  • Cuvânta October 16, 2013 at 10:29 am

    Ce bine ca sunt antisociala.

  • Diana October 16, 2013 at 11:34 am

    🙂 Scuze! Nu-i de râs, dar ma amuza astfel de patanii! Si noua ni s-a furat din casa, dar nu prietenii / amicii veniti la petrecerile organizate cu diverse ocazii, ci… rudele venite “in concediu” – veneau de la șes la munte, in fiecare an (acum multi ani). A! Au furat si niste vecini (3 frati) – amici de joaca – si o colega a unei amice… dar in zile obisnuite, cand se aflau “in vizita”. Deh! Acestea sa fie cele mai mari pagube pe care sa le avem. Nu?! 🙂 Pe moment de infuriem, nu ne vine a crede apoi… zambim stramb si mergem mai departe, mai atenti chiar si cu cei care n-ar avea astfel de ganduri. La noi tot continua sa fie casa… populata! 🙂 Nu asa ca acum multi ani – prea multi au plecat in strainantate sau nu mai au atata timp pentru vizite – dar inca mai vin! Si asta e bine, zic eu.
    Am ramas si fara multe carti – mi le cereau sa le citeasca si le mai citesc si azi, unii! Dar apoi m-am suparat si am scris un bilet, afisat pe raft, la vedere: “nu imprumut carti” – si oamenii tot imi cer, dar nu le dau! Ce rea sunt! E, la cei care vin des la noi le dau – afisul nu e pentru toata lumea, ci doar pentru vizitatorii ocazionali.

  • zdwub October 16, 2013 at 5:23 pm

    Asta da patanie:)) A fost o lectie, una cam dura, dar totusi o lectie 🙂

  • nespusdemult October 16, 2013 at 5:52 pm

    A fost un fel de violare de domiciliu … in grup!

  • Andra October 16, 2013 at 9:55 pm

    vaaai… cand iti dispar lucrurile e horror. si eu mai patesc din astea cand ramane Andrei singur acasa si fac crize cand descopar lipsurile, dar am invatat sa traiesc cu asta… si sa ascund mai bine lucrurile la care tin mai mult 😀
    abia astept continuarea :))

  • Rolling Ideas October 17, 2013 at 11:47 am

    Ce surpriză neplăcută! Ar fi trebuit ca sora ta să mai facă o petrecere a doua zi cu aceiaşi invitaţi şi tu sa-i aştepţi cu bâta, pregătită să-i iei la întrebări.

  • elly weiss October 17, 2013 at 10:34 pm

    Deci tu ai fost furata si mai mult decat mine…
    Nu stiu ce fel de oameni sunt astia. Adevarul e ca la mine aia a fost prima si ultima petrecere cu zeci de invitati facuta in casa.
    Am ramas cu un gust cat se poate de amar si mi-am pierdut increderea in oameni.
    Ma gandesc ca ti-a trebuit mult timp sa-ti treaca necazul. Imi amintesc ca eu m-am simtit o fraiera timp de vreo saptamana… Ma gandeam ca ala care m-a furat sta si rade de mine. Cred ca asa a si fost…:(

  • coco October 18, 2013 at 8:32 am

    ma gandesc ca au luat cate ceva ca sa nu te uite! :))

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.