Stăteau la umbra unui brad rahitic, ce mai avea vreo şase crengi sănătoase. Ne-au văzut îndreptându-ne spre staţia de autobuz şi tare s-au mirat aflând că nici o treabă importantă şi nici o nevoie presantă nu ne gonea de acasă, prin cuptorul în care se transformase oraşul în acea zi. Canicula amorţise totul în jur. Plante, animale şi oameni căutau umbra binefăcătoare. Doar zăpăcita de Vienela şi copilasul ei aveau îndrăzneala de a sfida soarele alb de amiază, nepăsători la sfaturile vecinelor, care ştiau sigur că nebunii se vor coace.
Aveam chef să ne plimbăm, să ieşim din casa în care era la fel de cald ca şi afară, dar în care nu adia vantul. Văzând că nu ne este teamă de căldură, fetiţa unei vecine, o copilă care a adunat multe alte amintiri alături de mine şi de băiatul meu, m-a rugat să o iau cu mine. De ce nu, dacă îi permite mama ei? Renunţăm la autobuz şi plecăm pe jos. Ionuţ pe bicicletă, Elisa pe tricicletă, iar eu în spatele lor, cu un zâmbet calm pe chip. Viaţa era atât de frumoasă! Copiii sănătoşi, cerul fără pete, străzile pustii…
Ne opream des pentru a studia câte o floricică, un gândăcel, un bondar. Copiii coborau de pe biciclete, alergau după fluturi sau jucau pase cu câte un bidon aruncat pe trotuar de oameni care nu ştiau că s-au inventat coşurile de gunoi. Undeva aproape de periferia oraşului, găsim un lan de porumb, iar la marginea lui o baltă rămasă de la ultima ploaie. Înfierbântaţi de atâta alergătură, copiii au profitat de clipa mea de neatenţie (cei care au copii ştiu că există o clipă, o singură clipă de neatenţie, chiar clipa în care se întâmplă ceva cu copilul) şi au băgat picioarele în nămol.
I-aş fi spălat imediat, dar nu aveam destulă apă. Până când ajungeam acasă nu aveam cum să îi curăţ de noroi. Atunci mi-a venit ideea! Ştiţi voi ideile mele creţe, cum a fost şi cea cu omizile, la care a participat activ şi Elisa… Le-am spus că au voie să îşi facă cizmuliţe din noroi, că aşa se vor proteja de soare precum elefanţii şi vor primi un premiu, dacă le vor face frumoase. S-au bălăcit copiii în noroi, şi-au mânjit piciorusele, au lipit fire de iarbă şi petale de flori peste nămol. Din greşeală, Ionuţ a stropit-o pe Elisa cu noroi pe maieu. Elisa, nervoasă, ia un pumn de noroi şi aruncă în Ionuţ.
Îi potolesc spunându-le că au voie să se dezbrace de bluziţe şi să îşi facă tricouri din noroi. M-au privit o clipă neîncrezători, apoi au trecut la fapte. De la tricouri au trecut la bentiţe pentru frunte, apoi la pantaloni (sigur, i-au lungit pe cei deja existenţi), că doar aveau deja experienţă. La final, atât Ionuţ, cât şi Elisa arătau ca nişte purceluşi, plini de noroi din cap şi până în picioare. Cât au fost de fericiţi, vă las pe voi să vă imaginaţi! Ce ochi mari şi ce guri căscate a mirare am văzut la întoarcere, v-aş putea spune eu. :)
Sfaturi:
1. Nu vă temeţi de soarele arzător al verii. Nu este întotdeauna rău.
2. Când plecaţi la plimbare, luaţi cu voi copilul unei vecine. Vă va schimba percepţia asupra distracţiei.
3. Căutaţi cele mai frumoase biciclete şi triciclete pe nichiduta.ro, ele vă vor purta spre lanurile de porumb.
4. Lăsaţi noroiul să vină la voi. Este aducător de zâmbete şi amintiri plăcute.
5. La întoarcere, căutaţi cele mai amuzante glume pentru a potoli părintele ce îşi vede fetiţa plină de mizerie ca un purceluş. :)
Norocul lor ca tu ai avut ideea :D
Păi da, când mă duc la o plimbare, să iau copilul unor vecini cu mine. La întotoarcere, cu copilul plin de noroi, îţi dai seama câte mulţumiri aş auzi de la părinţii lui..
Ha ! Ha ! Ce frumos, ce fericire pe copii, pot sa-mi inchipui !!
Şi s-au bronzat cu urmele costumaţiilor de noroi pe ei? :)
Notata sfaturile, de dat mai departe!
Întrebare: după aceea, a mai lăsat-o mama fetiţei cu voi la alte plimbări de-astea? :))
Draga mea, Vienela. Sunt ca o coală albă de hârtie de câteva zile. Nu am citit nimic, nu am scris nimic. Aproape nimic. Am venit în fugă să văd ce se mai petrece în lumea ta. Dar la baie de nămol şi sfaturi la pachet nu m-am aşteptat. Eşti super inventivă. Asta mă duce cu gândul la şanţurile mele cu apă şi mâl în care mă plimba Tinca, mătuşa mea. Permisivitatea asta a ta mă face să mă gândesc tot timpul la tine ca la un om liber, care pe cât îi permite lumea în care trăim , sau nu, îşi trăieşte pornirile şi uneori visele. Minunat! Să înţeleg că doar doi purceluşi a fost de data asta în povestea ta,nu?
Surprinzator sau nu, chiar ea m-a rugat de cateva ori sa o iau si pe Elisa cand mai fac iesiri d-astea… Sigur, asta dupa ce si-a cerut scuze ca s-a suparat vazandu-si blonda transformata in negrotei. :))))
Parca as fi vrut sa-i vad…asa, innamoliti, ca doi purcelusi.
Asta pentru ca eu, personal, nu m-as fi innamolit nici indemnata. :))