În fiecare an aceleaşi speranţe, în fiecare an aceleaşi dezamăgiri. Deşi părinţii mei aveau bani destui, niciodată nu ne-au dus la mare, pentru că sora mea avea nişte probleme de sănătate din cauza cărora nu putea sta la soare, nu suporta căldura. Neavând intenţia de a face separatisme între cei doi copii (iar mai târziu chiar trei), au preferat să nu mă ducă nici pe mine, aşa că prima dată am văzut marea la 18 ani, când am plecat cu banii munciţi de mine.

Mi-a plăcut atât de mult, încât îmi făcusem obiceiul de a merge chiar şi de trei ori pe an la Costineşti. Mai un concediu de odihnă, mai un medical… cumva trebuia să ajung să văd marea, să stau la plajă, să mă relaxez.

De vreo câţiva ani îmi tot promit că merg la mare, dar serviciul pe care îl aveam nu mi-a permis niciodată, perioada verii era cea mai aglomerată, un concediu luat în iulie echivala cu o concediere.

Acum stau acasă fără servici, aş putea pleca oricând pe litoral, dar cum să plec dacă nu mai sunt destui bani?

Cu cât este mai senin şi mai cald afară, cu atât dorul meu de Costineşti creşte, iar dezamăgirea de a şti că nici anul ăsta nu ajung mă doboară psihic.

Chiar şi plecatul pe cont propriu cu minim de bagaje este prea mult, acum când trăim trei oameni din salariul soţului meu. Şi totuşi vreau să văd marea, să mă pierd în mulţime, să mă bălăcesc în apă şi să mă distrez toată noaptea!!!

PS: Oare femeile de 30 + au voie în costum de baie pe plajă? :-P