08. 09. 1988. Noul meu prieten, Haiduc, un boxer energic și tare vesel, m-a învățat astăzi diverse trucuri prin care să îmi dovedesc abilitățile. Ne-am alergat pe câmpul mirosind a fân cosit, ne-am tăvălit prin ciulini și i-am băut apă din gură când setea mi-a încleștat maxilarele. Râdeau toți oamenii de gestul meu, îmi ciufuleau blănița prăfuită și plină de scaieți, ba chiar îmi lăudau inteligența și frumusețea.
Cum să le spun că nu voi mai fi nicicând frumos cu adevărat, că zbenguiala fără limite și desele ciocniri cu ceilalți câini m-au lăsat fără un dinte? Aș vrea să aflu dacă mai trăiește poetul care a scris Cățelușul șchiop. Talentul său a făcut atâția ochi să lăcrimeze! Poate i se face milă și scrie o poezie intitulată Cățelușul știrb, să-mi aline sufletul și să înmoaie inimile celor ce mă vor vedea alergând cu limba scăpată printre dinții rămași.
Cățelușa de la blocul vecin a râs până când a trecut-o pipi și mi-a lătrat vorbe de neînțeles: gata, de acum s-a cam terminat copilăria ta! Mi-a fost greu să trec peste răutatea asta, mai ales că Ham! Ham-Ham! îmi spune că sunt un pui cuminte, că învăț din mers comenzile și regulile de bună purtare. Nici măcar nu e prea greu, mai ales că pentru fiecare șezi, dă laba, culcat, aport etc primesc un biscuit absolut delicios.
Cu toate astea, am cunoscut și căței care, dintr-un orgoliu de neînțeles, refuză să învețe ori să execute comenzile de bază. Uite, să îl luăm ca exemplu pe Haiduc. Ăsta e un încăpățânat și jumătate, care își supără prietenii și îi enervează.
Păi l-am văzut dimineață… Stătea cu buza căzută. Din bot îi curgeau niște bale albicioase, leneșe. Bărbatul îi tot arunca o mingiuță verde. Boxerul se prefăcea că nu o vede. Îl moleșise deja căldura și refuza să se joace. Degeaba m-am lăsat pe labele din față lângă el, invitându-l la alergat. A ignorat până și biscuiții cu care a încercat Ham! Ham-Ham! să îl momească. Cine s-ar putea mândri cu un asemenea câine? Acum înțeleg și de ce este atât de gras, la cei doi ani ai săi. L-am prins tolănit în iarbă și l-am mușcat de gât, acolo unde blana e mai deasă. Vai, ce piele lăbărțată, de moșneag!
-Hai, Sultan, prinde tu mingea, că puturosul ăsta nu se urnește de jos!
Sar în două labe, cu botul căscat, dar jucăria mă fentează. Trece razant pe lângă mine, se aruncă peste un mănunchi de iarbă, sare iar și își continuă fuga. Alerg după ea cu limba scoasă, dornic să o strâng în toți dinții fără unul, cel căzut la o falsă datorie. Alerg în continuare, cu ochii fixați pe ghemul verde. Picioarele mi se afundă în apă. Apă? Prea târziu, fraiere, strigă o voce. Să crezi tu că sunt fraier, îi răspund boxerului cu un scurt lătrat, chiar în clipa când încep să înot – mai ușor cu un dinte, mai bogat cu o minge.
Cine a fost Sultan și prin ce aventuri a mai trecut puteți afla din:
4 thoughts on “Jurnalul unui Sultan 7”