Jurnalul unui Sultan 3

02.06.1988. Jurnalule drag, nu te mira și nu te supăra că ai rămas singur o perioadă. Viața mea este tot mai agitată, am tot mai multe întâlniri, ba cu oameni, ba cu câini din toate rasele. Cad seara frânt de oboseală, cu toate că mai trag câte un pui de somn și în timpul zilei, ascuns în iarbă sau la umbra vreunui pom. Sunt fericit cu viața pe care o duc. Fata mă iubește enorm, așa cum doar mama mă iubea. Îmi face toate poftele și se miră de mine. Îmi spune mereu că sunt deștept, că pricep repede și că am crescut foarte mult de când mi-a cumpărat prima jucărie. Ea nu știe cât de mari cresc câinii ciobănești?

Cu bătrâna casei tot nu am făcut pace, deși i-am lins mâinile slabe și am dat din coadă până când m-a luat amețeala. Insistă să fiu dus într-o curte, pentru că în casă las păr, deranjez vecinii și mănânc prea mult. Într-o zi m-a prins de zgardă și m-a târât pe balcon, deși eu am strigat cât am putut și m-am împotrivit. Atunci am văzut pentru prima dată cât de rea poate fi fata când cineva mă chinuie. A țipat, a plâns, m-a strâns cu putere în brațe și mi-a promis că mă va proteja mereu. Sper să reușească!

Jurnalul unui Sultan: O poveste reala si emotionanta despre un caine deosebit

Acesta este manuscrisul unui Sultan, scris cu lacrimi colorate. Jurnalul a rătăcit prin lume mulţi ani, neştiut de prea mulţi oameni şi s-a întors acolo unde îi era locul, pentru a fi mărturie a existenţei lui Sultan. Am ascuns durerea în adâncuri și am ferecat-o cu șapte lacăte, ca să îmi pot continua viața. Foarte mulți ani nu am putut pronunța numele lui Sultan. Nu am putut vorbi cu nimeni despre el. Am încercat să îl alung de câte ori a venit să îmi spargă zidurile și să iasă la suprafață, printre alte amintiri. Iti promit ca povestea va trezi in tine emotii dintre cele mai diverse. Vei rade, vei plange, vei ramane pe ganduri. Pentru că Jurnalul unui Sultan nu este, de fapt, o poveste despre un câine, ci o cicatrice de pe sufletul unui om.

 

 

04.06.1988. Plouă. Am aflat că așa se spune atunci când din albatrul de sus curge multă apă. Fata nu vrea să iasă din casă. Băiatul încă nu a apărut. Am observat că el vine când bila portocalie din albastrul de sus începe să coboare spre pământ. Îmi aduce mereu ceva bun, de parcă nu și-ar fi dat seama că fata îmi dă toată ziua să mănânc. Nu îmi place să stau în casă prea mult. Geamurile sunt închise și căldura crește la fiecare minut. Simt că mă sufoc în blana mea neagră și deasă.

Ham! Ham Ham! O strig și fug spre balcon, sperând să mă urmeze. Puturoasa! Stă în pat, cu hârtia aia în mână. Cică citește și nu vrea să fie deranjată. Mă cheamă lângă ea. Eu? În pat? Acum? Între atâtea pături? Eu vreau la aer, pe balcon sau chiar afară! Astăzi este prima zi în care îmi doresc să vină bătrâna casei și să mă ducă pe balcon. Acolo vântul îmi suflă în blană, ploaia mă răcorește, albastrul de sus mă privește îngândurat. Oare unde îi zboară cerului gândurile?