Skip to main content

Jurnalul unui Sultan 2

07. 05. 1988.  În dimineaţa aceasta le-am cunoscut prietenii. Sunt cam nesuferiţi, dar îi voi suporta de dragul noilor mei stăpâni. Vor să mă scarpine,  să mă mângâie, îşi dau cu părerea despre mine de parcă nu aş fi aici. Toţi se pricep la dresajul câinilor ciobăneşti, toţi ştiu ce trebuie să mănânc, toţi ştiu că sunt un câine sociabil, vioi, inteligent şi curajos. Dar nici unul nu îşi dă seama că m-am ataşat de Vienela şi de prietenul ei, că sunt rezervat faţă de străini, că pot fi cel mai bun paznic.

Au apărut şi primele probleme. Bătrâna care locuieşte cu noi în casă şi căreia fata îi spune maia, nu mă suportă. Nu îmi dă voie să stau în pat, iar când mă prinde singur, mă alungă pe balcon. Supărat, am început să latru, chemând-o pe stăpâna mea. O voce dintr-un alt balcon îmi zgârie urechile şi atunci latru mai tare. Ham! Ham-ham!

08. 05. 1988. Ieri am înţeles că nu am voie să latru pe balcon. Avem nişte vecini tare sensibili. Dar eu mai mult plângeam, era un biet scheunat, nu lătram cu adevărat. E vina mea că am vocea groasă? Tot ieri am avut o întâlnire emoţionantă cu nişte pui de om. Îmi plăceau, dar erau cam obositori. Unul m-a tras de urechi, altul credea că sunt cal şi încerca să se urce pe spatele meu. Mi-au dat biscuiţi.

Astăzi ne-am întâlnit iar în faţa blocului, dar i-am evitat elegant, prefăcându-mă că sunt interesat de câteva fire de iarbă răsărite prin asfaltul crăpat. Nu se mai apropie atât de tare de mine, de când unul dintre copii m-a tras de coadă, iar eu am întors capul spre el să îl muşc, aşa cum făceam cu fraţii mei la stână.

09. 05. 1988. Prima mea jucărie. Un căţelus de pluş, despre care stăpânii mei spun că seamănă leit cu mine. Are blana neagră, cu o pată albă pe piept. Tot albe îi sunt lăbuţele şi vârful cozii. Ne vom juca doar în casă, din câte înţeleg.

Ies mult pe afară în fiecare zi. Alerg pe câmpul care miroase puternic a cimbrişor. Avem o mingiuţă cu care ne jucăm. Băiatul o aruncă în iarbă, cât mai departe de mine. Ştie că îmi place să alerg. Obosesc repede, dar îmi place să lupt cu el, să ne tăvălim. Aş vrea să îi dovedesc că pot rămâne în picoare chiar şi când mă ia de ceafă, încercând să mă răstoarne. Nu reuşesc. Pic mereu pe o parte.

Doar seara, la culcare, când răsare luna, îmi amintesc de mama mea şi o chem. Nu mă aude şi atunci urlu mai tare, tot mai tare… Nu vine…

20 thoughts to “Jurnalul unui Sultan 2”

  1. Pe mine m-ai induiosat pana la lacrimi! Nu, nu imi curg pe obraz, pentru ca nu prea mai pot sa fac asta… Catelus drag… Ce bine ca il iubeste Vienela :) si lui ii va fi bine langa ea, cu ea… Cainii, in general, iubesc toti membri familiei in care sunt primiti dar numai pentru unul si-ar da viata!

  2. Ani în urma, locund la curte si într-o zona centrala, am avut-o pe Gipsy, un boxer tare cuminte si dresata de sotul meu. Intr-o zi de vara ne-am pomenit la poarta cu un tip cu 2 ciobanesti. Niste caini imensi pe langa Gipsy! Ne-a rugat sa îi tinem pe toata perioada vacantei ptr ca el trebuia sa se întoarca acasa, pe undeva prin nordul tarii si nu îi putea lua cu el. Am acceptat ptr ca omul cu foarte mare bun simt aranjase cu o cantina din apropiere sa ne aduca resturile de mancare ptr caini. (pe vremea aceea era o tragedia cu mancarea, anii 85-89)
    A fost o vara neobisnuita dar frumoasa si si acum ma gandesc cat de frumosi erau acei ciobanesti!

  3. mi-au venit lacrimi in ochi…ce mult l-ai iubit si ce mult si definitiv sunt sigura ca te-a iubit el…dar felul in care ii era dor de mama lui…
    om bun esti tu Vienela! >:D<

  4. Frumos jurnal.. si foarte patrunzator in suflet.
    Am citit articolul si ma uitam la batranul meu caine, care mi-a fost alaturi de la 9 ani.
    Se uita acum cu ochii lui luciosi la mine asteptand sa il mangai inca o data.

  5. L-ati tinut la bloc…
    Sunt curioasa cat s-a putut. Ciobanescul creste imens. Cumnatul surorii mele are unul…E mult mai mare decat mine :(
    Frumos te transpui in gandurile si trairile lui Sultan :)

Leave a Reply to Szasz Sebes Paul Cancel reply