07. 05. 1988.  În dimineaţa aceasta le-am cunoscut prietenii. Sunt cam nesuferiţi, dar îi voi suporta de dragul noilor mei stăpâni. Vor să mă scarpine,  să mă mângâie, îşi dau cu părerea despre mine de parcă nu aş fi aici. Toţi se pricep la dresajul câinilor ciobăneşti, toţi ştiu ce trebuie să mănânc, toţi ştiu că sunt un câine sociabil, vioi, inteligent şi curajos. Dar nici unul nu îşi dă seama că m-am ataşat de Vienela şi de prietenul ei, că sunt rezervat faţă de străini, că pot fi cel mai bun paznic.

Au apărut şi primele probleme. Bătrâna care locuieşte cu noi în casă şi căreia fata îi spune maia, nu mă suportă. Nu îmi dă voie să stau în pat, iar când mă prinde singur, mă alungă pe balcon. Supărat, am început să latru, chemând-o pe stăpâna mea. O voce dintr-un alt balcon îmi zgârie urechile şi atunci latru mai tare. Ham! Ham-ham!

08. 05. 1988. Ieri am înţeles că nu am voie să latru pe balcon. Avem nişte vecini tare sensibili. Dar eu mai mult plângeam, era un biet scheunat, nu lătram cu adevărat. E vina mea că am vocea groasă? Tot ieri am avut o întâlnire emoţionantă cu nişte pui de om. Îmi plăceau, dar erau cam obositori. Unul m-a tras de urechi, altul credea că sunt cal şi încerca să se urce pe spatele meu. Mi-au dat biscuiţi.

Astăzi ne-am întâlnit iar în faţa blocului, dar i-am evitat elegant, prefăcându-mă că sunt interesat de câteva fire de iarbă răsărite prin asfaltul crăpat. Nu se mai apropie atât de tare de mine, de când unul dintre copii m-a tras de coadă, iar eu am întors capul spre el să îl muşc, aşa cum făceam cu fraţii mei la stână.

09. 05. 1988. Prima mea jucărie. Un căţelus de pluş, despre care stăpânii mei spun că seamănă leit cu mine. Are blana neagră, cu o pată albă pe piept. Tot albe îi sunt lăbuţele şi vârful cozii. Ne vom juca doar în casă, din câte înţeleg.

Ies mult pe afară în fiecare zi. Alerg pe câmpul care miroase puternic a cimbrişor. Avem o mingiuţă cu care ne jucăm. Băiatul o aruncă în iarbă, cât mai departe de mine. Ştie că îmi place să alerg. Obosesc repede, dar îmi place să lupt cu el, să ne tăvălim. Aş vrea să îi dovedesc că pot rămâne în picoare chiar şi când mă ia de ceafă, încercând să mă răstoarne. Nu reuşesc. Pic mereu pe o parte.

Doar seara, la culcare, când răsare luna, îmi amintesc de mama mea şi o chem. Nu mă aude şi atunci urlu mai tare, tot mai tare… Nu vine…