O fotografie preferată…De când m-am mutat în Scoția, plăcerea de a scrie pe blog a trecut în plan secund. Zorii acestei dimineți mi-au adus în minte o întrebare: Ce înseamnă pentru noi o fotografie preferată?, provocându-mă să o aștern aici, sub ochii altora, cu speranța că voi primi răspunsuri. Ne plac mai mult pozele reușite, făcute (parcă) de profesioniști, sau cele care ne amintesc de momentele în care am fost fericiți, chiar dacă sunt imperfecte?
În casă… era aseară dezastru: au explodat câteva jucării de pluș între dinții câinelui, transformând mocheta din dormitor într-un covor cu zăpadă artificială. Zeci de poze stau mărturie, însă nu le voi posta pe blog. Pe lângă faptul că sunt neclare, l-ar pune și pe bietul Bruno într-o lumină proastă în fața fanilor sai. Și atunci, de ce zâmbesc așa larg când mă uit la ele?
Uneori sper… că voi găsi o soluție pentru a avea destui bani fără să mai fiu nevoită să stau atât de mult timp departe de cățelul meu și fără să mă mai simt epuizată fizic atunci când mă întorc la el. Apoi mă gândesc… la milioanele de oameni care visează același lucru: să aibă o viață ușoară fără să muncească, să facă doar ce le place și să aibă destule resurse pentru a-și urma pasiunile.
Oare ce mi-aș mai dori dacă aș dispune de timp suficient pentru a mă juca alături de Bruno, pentru a citi, pentru a scrie, pentru a face poze, dar și bani destui pentru a călători, pentru a descoperi lumi neștiute, pentru a aduna într-o încăpere special amenajată mici nimicuri aduse din alte colțuri ale pământului? Când realizez că asta nu se va întâmpla niciodată, mă apucă o jale infinită.
Astăzi (25 septembrie 2018)… încerc totuși să rămân senină. Sunt liberă.
Am planuri pentru întreaga zi. Îmi beau cafeaua și mă amuz citind pe facebook văicărelile și mirările prietenilor mei: plouă în România! Plouă! Hi, hi, cât m-am schimbat într-un an! M-aș fi plâns și eu că plouă prin Ploieşti…, dacă nu aș fi ajuns în Scoția, unde rareori trece ziua fără câteva ploi. Câinele meu… se simte ca la el acasă aici. Aleargă fără oprire prin ploaie, adulmecă fericit mirosurile aduse de vântul puternic și se tăvălește prin iarba care își păstrează și pe timpul iernii verdele proaspăt.
Influențată de el, dar și de soțul meu, care s-a acomodat din prima clipă cu vremea scoțiană, încep să apreciez temperaturile scăzute, dar constante, și ploile care alungă praful și mirosurile urâte. Desigur, asta nu înseamnă că nu m-aș muta încă de ieri într-o țară călduroasă, unde să pot umbla pe stradă fără șosete, fără hanorac, fără să tremur.
M-am întors din Sardinia bulversată și mai înverșunată ca oricând împotriva vieții. De ce nu pot să mă stabilesc acolo unde mă trage inima? De ce nu am destui bani pentru a locui în sudul Europei, pentru a-mi construi o casă după placul meu? De ce nu pot să am pisicile mele… drăgăstoase aici, unde le-ar fi locul?
Ieri am mai adăugat o întrebare: de ce nu îi pot aduce lui Bruno o surioară? Aș fi vrut-o pe Karma, o cățea de 2-3 ani scoasă de o fată cu suflet bun dintr-un adăpost din România. Amestec de amstaff și cane corso, cățelușa cu blana de un gri uimitor își caută stăpân, de preferat într-o casă fără copii sau alți câini. Inima îmi spune că s-ar fi acomodat la noi și ar fi putut trăi în pace cu Bruno. Dar unde să o aduc, dacă nu am un loc doar al meu, iar scoțienii rareori închiriază case celor care au animale?
Prin blogosferă… nu am apucat să povestesc cum am reușit noi să găsim chirie avându-l pe Bruno “povară”. Ne-a recomandat proprietarei un coleg de muncă. I-am spus femeii din prima clipă că am câine și a cam strâmbat din nas, mai ales când a aflat că e de talie medie-mare (Bruno are 28 de kilograme). A vrut să îl vadă înainte de a se pronunța, însă zilele au trecut și ea nu a reușit să își facă timp. La data stabilită i-am virat banii în cont și ne-am mutat. Timpul a trecut repede. La vreo trei luni după ce ne-am stabilit aici, a venit proprietara în vizită. L-a auzit pe Bruno lătrând din dormitor:
-Aoleu! Aveți câine?
-Da. Nu vă amintiti că v-am vorbit despre el?
-Ah, și ce am spus? Că voi veni să îl văd, nu-i așa?
-Exact.
-Shit!
Nu aș forța totuși nota, cerându-i să ne permită un al doilea câine de talie mare în casa ei, de teamă ca nu cumva să ne trimită pe toți la plimbare, căci atunci aș ajunge să scriu pe blog, în jurnalul de femeie simplă (astăzi pagina 117), la rubrica Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare…, că îmi caut iar casă. Nu vreau să îmi asum acest risc. Mai bine să profit de ziua senină, să îmi urmez planurile și să închei cu un citat/proverb favorit…
“Ești în viață! Dar cum trăiești această viață? Cum este tipul de om care trăiește cu adevărat? Cel care nu stă locului o clipă, care se bucură de orice întâmplare ce îi schimbă, măcar pentru o clipă, drumul vieții? Cel ce se zbate din răsputeri să se mențină la suprafață, luptând cu valurile potrivnice? Cel ce se ascunde în sine și trăiește intens în fascinanta lume interioară, ce poate fi populată după pofta inimii?”
PS: Mă lasă memoria. Tocmai am descoperit că povestisem deja pe blog întâmplarea cu proprietara.