Jurnal de femeie simplă, supărată (pagina 104)

Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… și pentru tot restul vieții mele: să nu mai permit nimănui să se ia de mine pe stradă, să apelez imediat la cei care sunt în măsură să aplaneze conflicte și să îi pedepsească pe vinovați. Este inadmisibil. Nu vreau să ajung să-mi fie teamă când ies din casă, nu vreau nici să mă las cuprinsă de furie din cauza unor ființe care nu își pot controla comportamentul, care nu știu ce înseamnă bun simț și care își imaginează că pot umbla cu bâta în mână prin Ploieşti…, în căutarea fericirii pe care nu le-o mai aduce decât agresivitatea verbală sau chiar fizică.

Mă gândesc… la ei ca la niște biete ființe lipsite de dragoste, care își găsesc alinarea în certuri interminabile. Mă uit la ei și le văd răutatea ieșind din gură precum veninul din colții șerpilor. Sunt otrăvitori, sunt toxici, sunt periculoși. Sper… să rămân cu mintea întreagă, să nu ajung vreodată să mă comport ca acești așa-ziși oameni. Răutatea și lipsa de educație îi fac să atace fără să aibă motive întemeiate și fără să țină cont de nimic. Probabil e singura modalitate prin care se pot răzbuna pe viața proastă pe care o duc. Nu se pot iubi nici măcar pe ei. Dacă s-ar iubi, nu și-ar transforma viața într-un iad plin de venin. E așa trist…

Situatia e gravă. Nu putem sta numai în casă…, nu ne putem plimba câinii din sufragerie până în dormitor și înapoi, nu putem accepta să fim agresați verbal și fizic atunci când ieșim pe străzi. Nu putem tolera un asemenea comportament. Astăzi (28 februarie 2017)… îi deranjează câinii. Poate mâine îi vor deranja mașinile sau copiii. Vor trece la atac fără să stea pe gânduri, căci nu le lipsește tupeul. Am impresia că internetul contribuie din plin la această stare. Oamenii se inflamează pe facebook, apoi ies la vânătoare pe străzi.

Nici măcar nu îmi pot da seama dacă e prostie, inconștiență sau tupeu jegos. Câinele meu… nu e agresiv, dar rămâne totusi un animal, o vietate imprevizibilă. Cum să ridici mâna la mine în apropierea câinelui care și-ar da viata pentru a mă proteja? Cum să te pui așa în pericol și cum să mă pui și pe mine, care sunt răspunzătoare pentru faptele câinelui meu? Nu pot gândi despre tine decât că ai mai puțină minte decât pisicile mele…, motiv pentru care îți dedic un citat/proverb favorit…: “Prostul face tot ce poate ca să nu treacă neobservat.” – Tudor Mușatescu

Acum, că m-am răcorit puțin, mă pot uita prin blogosferă…, să aflu ce mai e nou. Știu că mă așteaptă o leapșă drăguță, pentru care sper să îmi găsesc timp chiar în această săptămână. Vă ofer nu o fotografie preferată…, cum cere jurnalul de femeie simplă, ci un scurt filmuleț cu bunătatea mea de câine. Lângă el se refugiază pisicile când sunt certate.

Jurnal de femeie simplă, supărată (pagina 104)