Cu banii puși deoparte în cursul săptămânii, sora mea își cumpăra jucării. Multe jucării. Ce făcea cu ele, puteți afla dacă citiți despre păpușa blondă. Eu, la 12 ani, îmi cheltuiam banii pe gumă de mestecat și reviste Flacăra. Îmi plăcea să mă joc, dar dezlegarea unui careu de rebus mi se părea mult mai interesantă. Oricum, erau alte vremuri. Copiii nu se sfiau să adune din spatele blocului capace de borcane, cioburi de la farfurii sparte și orice altceva mai aruncau locatarii pe fereastră. Nisipul, floricelele, frunzulițele, crenguțele, cârpele și imaginația completau trusoul de jucării al oricărei fetițe dornice de joacă.
Peste două săptămâni împlinesc 46 de ani. Tocmai am purtat un dialog cu timpul nemilos. Port pe umeri responsabilitatea față de o casă, o familie, patru pisici și un câine. S-ar putea crede că sunt o femeie matură în gândire și în faptă. Fals! După ce Mihai a adus, în mai puțin de o lună, trei muțunei de pluș câștigați la profi, mi-am schimbat prioritățile. Nu mai cheltui bani (doar) pe guma de mestecat, țigări și cărți, ci și pe jucării.
Am început cu Sehașela, maimuțica cu cercei. Întoarsă de la mare, i-am găsit (tot) la second hand o surioară. Apoi un frățior. Apoi m-am întrebat dacă nu cumva am dat în mintea copiilor de irosesc banii pe lucruri inutile și le răpesc celor mici șansa de a găsi la magazin jucării deosebite.
Credeți că sunt în pericol să dau în mintea copiilor dacă umplu casa cu jucării de pluș?
PS: Jucăria roșie din poză nu trebuie luată în calcul. Veți observa cu ușurință că face notă discordantă. Este jucăria câinelui, singura dintr-o serie de (aproximativ) 20 – este jucăria care a rezistat mai mult de zece minute în colții lui Bruno.
“Când copiii încep să înţeleagă valoarea bănească a jucăriilor, sunt izgoniţi din paradisul lor şi încetează să mai fie copii.” – Axel Munthe
Are dreptate Axel Munthe, nu tu. Dacă n-ai avut destule jucării în copilărie, ai ocazia, la maturitate, să te joci cu ele și nu-i nimic rău în asta. Niște vecini din bloc aveau un copil mic. Îi cumpărau jucării înainte de a fi ziua lui sau să vină Crăciunul și le aduceau la mine, fiindcă nu aveau unde să le ascundă prin casă. Desigur, primul lucru pe care îl făceam era să ne jucăm noi cu ele. Trebuia să le testăm, nu-i așa? Vecinul era agent de circulație și, într-un rând, când ne-am jucat împreună cu jucăriile cumpărate pentru fiul lui, era îmbrăcat cu uniforma și îți jur că arăta mai uman…
Sa dai in mintea copiilor? :) Nu esti in pericol; esti deja acolo – si asta e bine. :) Un adult responsabil nu inseamna unul care “a ucis copilul din el”, din contra, as zice. :)
Nu-ti imparti jucariile cu pisicile? :)
:D M-am linistit! Deci e de bine… :)))
Nu le intereseaza prea tare. Sunt mari pentru ele. In plus, ar trebui sa le izolez de Bruno, iar asta ar insemna sa ii auda plansetul la usa. Nu se pot juca daca el plange…
Ce poveste frumoasa!
Mama ascundea cadourile prin casa, iar eu, dupa varsta de zece ani, invatasem sa le caut si de foarte multe ori le gaseam. Dar nu ii stricam niciodata placerea de a ni le oferi…
Ce sa dam in mintea copiilor, ca nu am parasit-o niciodata. Doar am neglijat aceasta parte a constiintei noastre. Sa ma vezi ce uimita sunt cand intru in raionul de jucarii. Sa ma fi vazut la Jumbo in Bucuresti. Alergam cot la cot cu fetitele de sase ani de la un raft la altul.
Acum sase zile am fost si eu cu nepotii la Jumbo, in Ploiesti. Prin anumite raioane paream mai incantata decat ei. Nu mi-am cumparat nimic pentru mine, dar le-am luat lor; si cainelui. :)))