Jos pălăria pentru oamenii care merită
Voi spune mereu Jos pălăria pentru oamenii care merită, iar el merită. Crescuse într-un oraș minier. Un oraș în care toți munceau în același loc. Toți aveau cam același salariu și se distrau cam în același fel. De-a lungul copilăriei și adolescenței, de multe ori îi fusese dat să vadă femei care își plângeau soții, copiii, tații sau frații răniți sau morți. Era tributul cerut de către mina ce îi hrănea.
Nu cunoștea altă viață, nu avea alte așteptări. De cum a terminat opt clase, și-a îmbrăcat echipamentul, și-a pus casca în cap și a coborât in subteran. Știa că din locul acela puteau veni atât pâinea, cât și moartea. Unde să se fi dus în altă parte? Ceea ce făcuse tatăl lui, ceea ce făcuse bunicul lui, făcea și el.
A muncit un an, a muncit doi ani. Băiatul a muncit până în ziua in care un perete s-a surpat peste el. Avea puțin peste 20 de ani când a venit necazul. Spitale, chin, groază și o mână pierdută din umăr. Tinerețe chinuită și nici o speranță pentru viitor. Ce mai putea face cu o mână?
Cum ar mai fi putut munci la mină? Cum se va putea descurca în viață? Zi și noapte îl chinuiau aceste întrebări, răpindu-i somnul și liniștea. A înțeles un lucru. Singura soluție era să învețe, să iasă din orașul unde părea că își îngropase viitorul și să o ia de la capăt.
Jos pălăria pentru oamenii care merită, care învață pentru a avea o viață mai bună
S-a pus pe învățat. A ignorat glumele proaste făcute de cei ce îl porecleau ciungul. Băiatul a trecut și peste durerea de a nu-și putea face o prietenă. Și-a urmat planul pe care și-l făcuse. A terminat o școală, apoi încă una. S-a mutat din orașul minier în capitală, s-a angajat. Se simțea străin și marginalizat.
Trăia retras, închis în durerea lui. Muncea și continua să învețe! Își dorea să fie cel mai bun în domeniul pe care și-l alesese. Câștiga bani frumoși. Bani munciți cu creierul, nu cu târnăcopul, ca până atunci. Stătea într-un birou curat. Era apreciat și respectat. Începea să vadă că viața nu este doar cenușie. Învăța să se bucure de ea.
Avea vreo 30 de ani când și-a cunoscut viitoarea soție. Își făcuse rost de o proteză care să îi ascundă handicapul și să îl ajute să se descurce fără ajutor. S-au văzut, s-au plăcut, s-au luat. Femeie curajoasă, care nu a ținut cont de cei care o avertizau că nu îi va fi ușor să trăiască alături de un om care nu avea o mână.
Oameni ambițioși, au muncit în continuare cu drag. Și-au deschis o firmă în domeniul în care excelau. Au avut grijă ca familia să le rămână unită și puternică. Și-au crescut frumos copilul. L-au învățat că nimic nu pică din cer. Pentru fiecare lucru dorit trebuie să muncească. Tatăl ei este dovada vie că se poate, dacă ai voință!
Nu le-a călcat pe urme. Fata nu s-a simțit atrasă de domeniul lor de activitate, dar a reusit și ea să își croiască drum neted în viață. Acum este la a doua facultate. Face și voluntariat. În puținul timp liber rămas poate fi vazută relaxându-se în parc, la alergat. Îi place viața ei. Este mandră de parinții care au luptat pentru ca ei să îi fie bine. Nu refuză niciodată să îi ajute pe cei ce vor să se ajute, dar nu pot singuri. În fața unor astfel de oameni, nu îmi rămâne decât să îmi scot pălăria!
Jos pălăria pentru oamenii care merită
Cu adevărat jos pălăria!
Daca exista ambitie nimic nu poate sa stea in cale. O poveste despre un om puternic. Jos palaria!
Îmi scot şi eu pălăria în faţa unor astfel de oameni, că tot cunosc şi eu vreo doi în viaţa reală. Frumos.
Impresionantă poveste. Nu pot decat sa spun ca tone, jos pălăria în fata unor asemenea oameni.
E cel mai bun lucru pe care il putem face.