Mă mir uneori de răbdarea pe care o aveam când era Ionuţ mititel şi mă întreb dacă aş mai putea repeta experienţa, dacă un alt copil apărut în viaţa mea mi-ar mai putea stimula imaginaţia aşa cum
a făcut-o trandafirul roz. Poate mai târziu, un nepoţel m-ar putea face să îmi petrec ore în şir aliniind jucării pe covor, să cos la materiale pentru a face noi şi noi animale haioase, să decupez şi să lipesc hârtiuţe pe caiete. Poate aş avea răbdare chiar să inventez noi jocuri, aşa cum făceam cu Ionuţ cândva. Dar acum, în acest moment, nu aş putea.

A fost pe la mine zilele trecute sora lui Mihai, cu copiii. Fetiţa este mărişoară, deja citeşte cărţi şi stă mult în aer liber, plimbându-se cu bicicleta sau cu rolele. Merge la cursuri de dans şi lucrează mult pentru şcoală. Dar băieţelul, care abia a împlinit trei anişori, este mai greu de atras şi de stăpânit. Ce gălăgie făcea! Sau poate că nici eu, nici cumnata mea, nu mai avem răbdarea de altădată. Mă întreba ce ar putea face, pentru a-i canaliza copilului energia într-o direcţie bună.

Am încercat să rememorez jocurile pe care le jucam cu Ionuţ când era mic, să îmi amintesc ce jucării avea pe atunci, pentru a-i fi cumnatei de ajutor. Prea multe nu am reuşit să îmi amintesc, în afară de revistele de colorat la care eram abonată, de maşinutele pe care i le cumpăram la fiecare salariu, de orga pe care mi-o zdrăngănea de dimineaţa până seara şi de jucăriile micuţe pe care îl puneam să le ordoneze în funcţie de mulţimea din care făceau parte.

Ne-a fost mai uşor să aflăm ce este nou în domeniu intrând pe nichiduta si jucariile interactive, unde am văzut o multime de jucării educative, de care era încântată până şi nepoţica (uitase că puţin mai devreme se lăudase că e fetiţă mare şi nu se mai joacă aşa cum o fac bebeluşii). A scăpat cumnata de ceea ce era uşor. Acum nu le rămâne decât să se decidă pe care dintre ele le vor cumpăra. :))