Fulgii de nea continuă să cadă abundent, cu toate că pământul este deja acoperit de un strat gros de omăt, de sub care nu se mai văd nici fire de iarbă îngălbenite, nici pietricelele cu care ornam torturile făcute din nisip, nici noroiul care a îngheţat, păstrând urmele paşilor noştri. Întind mâinile în aer, parcă pentru a-mi striga extazul şi pentru a prinde în braţe cât mai multe steluţe de gheaţă. Mi se topesc în palme, înainte ca eu să apuc să le salut şi să le spun cât îmi sunt de dragi.
Fac un bulgăre şi îl arunc spre băiatul care se apropie cu paşi grăbiţi. Joaca a început, ca în fiecare vacanţă de iarnă, încă de la prima oră a dimineţii. Bătaia cu bulgări, apoi omul de zăpadă, după care urmează construirea unei cazemate. Ne folosim de gardul de sârmă împletită pentru a face o cazemată solidă, pe care nici un duşman de la alt bloc să nu o poată dărâma. Avem noi grijă să o distrugem seara, în egoismul nostru copilăresc, pentru a fi siguri că nimeni nu se va juca în ea pe timpul nopţii. :)
În ziua următoare, pentru că ninsoarea s-a oprit şi zăpada s-a tasat, ieşim cu săniile şi profităm de maşinile care circulă cu viteză mică. Ne agăţăm de bara de protecţie şi ne lăsăm purtaţi pe distanţe mai scurte sau mai lungi, în funcţie de bunăvoinţa şoferului. Unii coboară din maşină şi ne aleargă, temându-se pentru viaţa noastră. Habar nu au ei că noi am făcut şi altele, mai periculoase. Singurul care se mai păcăleşte este Dragoş. Când a văzut stratul subţire de gheaţă aşezat pe balustrada de la bloc, s-a gândit că nu ar fi rău să îşi răcorească gura punând limba. Aşa ceva nu mi-a mai fost dat să văd! Pielea de pe limbă i-a rămas lipită de fierul îngheţat, iar sângele a ţâşnit ca apa într- o fântână arteziană.
Globuleţele de sticlă sunt fascinante în brad, dar sparte, pisate şi amestecate în ojă stau chiar mai bine. Cine mai este ca noi, cu oja plină de sclipici? Îmi place mult perioada de după sărbători, când totul este îngheţat, zăpada scârţâie sub tălpi, iar nasul se înroşeşte de la prima întâlnire cu aerul curat. Vecinii au obiceiul de a-şi arunca brazii despodobiţi direct de la balcon. Găsim cu zecile în spatele blocului. Îi adunăm morman şi facem un foc imens, din care sar scântei de parcă ar fi artificii. Băietii fură de pe scările de bloc neoane şi le aruncă în foc. Când se sparg, toate babele ies la geamuri să ne ocărască, iar asta ne amuză teribil. :)
Cam aşa erau iernile copilăriei mele, printre betoanele oraşului. Cum erau prin sate, puteţi afla de la file din poveste.
Obiceiul cu brazii nu e nou. Cînd eram mic îi ciopleam, decojeam la ei juma de zi că să iasă o sabie ! De cavaler! :) Acum am înţeles că totuşi se adună, cică iese un îngrăşământ valoros din ei.
Iernile erau frumoase cand eram mici…mai ales daca era vacanta si zapada.
Tin minte derdelusul pe care il faceam cu prietenii de la bloc pe trotuar tot alunecand ghetus.
Cand ma ducea tata la scoala il pubeam sa ma traga de maini ca eu sa alunec ca la patinaj artistic.
N-am inteles niciodata moda cu aruncatul bradului pe geam….acele de brad se scutura oricum
Eu am locuit intotdeauna la casa, deci aproape ca la tara. Iernile erau pline de zapada si noi veneam ude fleasca in casa dupa ore intregi. Mai luam si cate o palma pentru asta. Slava Domnului, n-am venit niciodata cu o mana sau picior rupte. :)
Dar imi amintesc ca nici atunci nu eram in limba dupa iarna… :))
Trait asta, scris despre asta, zapada mai lipseste… :D