Priveam albul care nu mai era chiar alb si ochii imi luceau asa cum lucesc ochii copiilor cand vad baloane. Cu o imbratisare as fi curatat praful depus pe el, cu o mangaiere i-as fi astupat micile rani, cu un sarut i-as fi spus “bun venit!” si l-as fi poftit in casa, la caldura. I-as fi daruit un loc doar al sau, l-as fi acoperit de podoabe, l-as fi considerat membru al familiei. Tresaream la fiecare zgomot ce venea din fata blocului, emotionata la gandul ca ati venit, ca mi-ai adus marele alb promis.

M-ai privit in ochi, intrebator, ca pentru a te asigura ca nu glumesc. Probabil mi se citea clar dorinta de a-l avea pe marele alb, caci  mi-ai spus pe un ton decis DA, mi-l daruiesti. M-ai privit intr-un anumit fel, ca si cum mi-ai fi spus raspicat: Parol, cucoana! Parol! As fi sarit in sus de fericire in acea clipa. In mintea mea se formau deja contururi, se alegeau culori, se sortau nevoi. Nici macar o clipa nu m-am gandit ca totul ar putea fi o minciuna. Nici o clipa!

El a stiut. A stiut si s-a mirat vazand cum ma bosumflu cu fiecare minut ce inainta in seara. S-a intrebat cum de am crezut ca in lumea reala oamenii sunt la fel de parolisti pe cat sunt bloggerii cu care m-am imprietenit de cand am blogul. S-a intrebat cum de nu am inteles pana acum ca bloggerii sunt o specie aparte si ca nu trebuie sa ma astept ca cei din viata reala sa se tina de cuvant, mai ales daca nici un interes nu ii mana de la spate. Nu, nu am inteles si nu voi intelege.

De ce spui da, cand stii ca va fi nu? De ce nu ai puterea de a spune din capul locului ca toate cuvintele tale sunt apa de ploaie, uscate la prima raza de soare sau de prima rafala de vant sau de primul moment de naiba stie ce? Pentru care motiv faci promisiuni, daca esti decis sa nu le onorezi? “Hai ca iti trimit diseara marele alb (cum imi place mie sa ii spun)”, mi-ai promis, in loc de la revedere. Te-am crezut om serios! Parol, nenicule! Dar nu esti! Parol, nenicule!