Îţi mai aduci aminte, doamnă? Eu revăd şi acum ţigările “vogans” care ţie îţi plăceau atât de mult şi care pe mine mă sufocau. În jurul nostru mirosea a biscuiţi mucegăiţi şi-a râs vesel de adolescente fără griji. Între noi parcă nu existau secrete; îţi povesteam totul, îmi povesteai totul. Trăiam cu impresia că ne completăm de minune. Poate chiar aşa era. Târziu mi-am dat seama că micile noastre răutăţi îi răneau pe alţii, că mulţi ne credeau rele, arogante, lipsite de sensibilitate. Poate chiar aşa eram. Sau poate nu. Mi-e dor uneori de noi, cele de atunci. 

Viaţa ne-a despărţit pentru o lungă bucată de timp. Mă gândeam uneori la tine, zâmbeam amintirilor, închideam uşa ce ducea spre trecut şi trăiam. Nu ştiu ce a însemnat pentru tine regăsirea. Pe aici au plutit norişori roz, s-au aprins artificii, s-au izbit de mal valuri cu lapte şi miere. Nu a trecut prea mult timp până când ţi-ai dat seama că nu (mai) eram cea pe care o ştiai. Nici mie nu mi-a trebui prea mult timp pentru a înţelege că vechea legătură fusese ruptă. Aş fi încercat să construiesc alta, dacă aş fi simţit că vrei şi tu. Dar nu, ai ales să mă răneşti şi să dispari.

Au mai trecut nişte ani peste noi şi peste amintirile noastre. Mi-a trecut supărarea. Mi-am acoperit cicatricea cu o eşarfă colorată. Într-o dimineată (27 iulie 2015), din senin, gândul meu s-a întors spre tine. Coincidenţă? Semn? Nu contează… Te-am căutat, te-am spionat, am aflat. Aş fi vrut să te îmbrăţisez, să-ţi fiu alături, să-ţi spun că îmi pasă. Mi-am amintit că nu mă vrei. Am tăcut. Atâta timp cât nu citeşti aceste cuvinte, e ca şi cum aş păstra în continuare tăcerea. Dacă le vei citi, vei ştii că îmi pasă…